M-am gândit în mod special la iarnă, pentru că e un anotimp în care vremea rea nu îţi oferă atâtea alternative precum cea însorită. Foiletând timpul, Gheorghe Median – şeful Secţiei de Istorie – arheologie a Muzeului Judeţean Botoşani – e convins că „din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se poate vorbi de o autentică viaţă culturală la Botoşani, iarna constituind momentul când elita îşi dedica timpul activităţilor intelectuale. De pe la 1865, Teatrul „Petrache Cristea” constituia ţinta celor mai bune trupe din ţară şi nu numai, de a-şi prezenta repertoriul. Matei Millo, trupele Ştefaniei Tardini şi a lui Mihail Pascaly, Agatha Bârsescu, Aristizza Romanescu au urcat pe această scenă, publicul fiind format din intelectuali, proprietari funciari, negustori etc. Din 1883, ia fiinţă Societatea muzicală „Armonia”, avându-l ca preşedinte pe Al. Saint Georges. Membrii ei au constituit o orchestră simfonică, concertele fiind susţinute la început în casele membrilor săi, apoi în Aula Liceului „Laurian”. Din anul 1889 se înfiinţează Filiala locală a „Ateneului român”, care a iniţiat o serie de activităţi mai ales pe latura ştiinţifică, organizând conferinţe publice în Aula „Laurianului”. Conferenţiari erau oameni de cultură din localitate sau din centrele universitare ale ţării. În 1924 ia fiinţă Universitatea populară „Nicolae Iorga”, care din decembrie până în februarie aducea în faţa botoşănenilor conferenţiari de prestigiu, care-şi ţineau expunerile fie la Teatrul „Mihai Eminescu”, fie în Aula Liceului „Laurian””.
Socializarea, la ea acasă
Schimbând prefixul secolului, mai aproape de finalul mileniului II, profesorul şi istoricul Ionel Bejenaru îşi aminteşte cât de mult citeau românii în alte decenii: „Lectura era una din activităţile care caracteriza pe toată lumea. În anii ’50 - ’60, la ţară erau case de citit. Se alegea o casă mai generoasă, a unui om cu aplecare spre cultură, unde se citea sau se făceau audiţii la difuzor ori la radiouri primitive”. Mai apoi, şi în casele în care era câte-un televizor alb- negru era loc de adunare. Parcă şi petrecerile erau altfel pe vremuri, îşi aminteşte Ionel Bejenaru: „Erau în familie, mult mai multe ca acum. Cu rude, prieteni şi vecini. Mergeau de la unii la alţii. Totul era simplu. Dacă vreunul cânta la vioară sau la acordeon, ajuta pentru destindere. Se „produceau” şi copiii în faţa musafirilor. Se juca remi, poker, table, şeptică. Jocuri de societate. În timpul liber, femeile împleteau, făceau macrameuri, ţeseau goblen, mult mai mult ca la vreme de vară”. Numai că viaţa, care era destul de dinamică, nu „curgea” numai în interior. „Din când în când” – îşi aminteşte Ionel Bejenaru – „se ieşea la curăţarea zăpezii şi a gheţii de lângă bloc. Acelaşi lucru se petrecea şi la fabricile unde lucrau adulţii. Pentru copii, iarna era un prilej de bucurie. Făceau oameni de zăpadă, mergeau la săniuş de la Pacea, mai jos, sau patinau pe lacul îngheţat din Parcul „Mihai Eminescu”. Se făceau concursuri de săniuş între şcoli. Îmi aduc aminte că pe 24 ianuarie, Şcoala nr. 5, care funcţiona lângă Gară, organiza un Cros al Unirii pentru toate şcolile din municipiul Botoşani”. Într-un fel de concluzie, Ionel Bejenaru, vorbind despre deceniile trecute, crede că „oamenii erau destul de destinşi, uitând de grijile planului de producţie şi de întrecerea socialistă!”.
Reuniuni şi restaurante pentru lumea bună
Gheorghe Ciobanu este un alt botoşănean care trăieşte de decenii bune în municipiul Botoşani, el amintindu-şi cu plăcere cum îşi petreceau localnicii timpul liber în vremea tinereţii dumisale: ”În acele timpuri nu erau discoteci, doar săli pentru reuniuni: Sala „Voinţa” - de pe Săvenilor, Clubul Fabricii de Confecţii, Casa de Cultură din Centrul Vechi, cea mai mare fiind cea de la Cantina Uzinelor „Textila”. Reuniunile erau organizate în principal de Sindicat sau de UTC, pentru cei cu bani mai puţini. Se aducea, sâmbătă şi duminică seara, un magnetofon cu boxe sau un taraf şi reuniunea putea începe. Cei cu bani mai mulţi mergeau seara, în vremea anilor ’70, la Restaurantul „Flora”, în Centrul Vechi. Cânta Costel Moisa şi formaţia lui, Costică Monoranu, se dansa. Toată lumea venea îmbrăcată elegant la restaurant. Bărbaţii la costum şi cravată. Dacă aveau cămăşi de poplin, nu mai era nevoie de cravată. Femeile erau elegante, niciodată în pantaloni. În acea vreme se lansase, tot pentru bărbaţi, moda pantalonilor evazaţi, în vogă fiind şi pletele”.(Carmen Moraru)
