Ultima parte a enunţului poate fi relativ uşor verificată în timpurile noastre, pentru că într-un fel se ţese o poveste de iubire pe Canale Grande - într-o gondolă veneţiană, cu totul altfel într-un iglu - mai spre Polul Nord, situaţia schimbându-se, iarăşi - pe malul Prutului sau al Siretului.
Dacă vrei, însă, să afli ce se întâmpla spre mijloc de secol XX, se impune o întoarcere în timp, alături de oameni ce-şi trăiau adolescenţa în acea vreme. De la semeni care au lăsat decenii bune de existenţă în urmă am încercat să aflu cum se apropiau - în timpuri mai tihnite - un băiat de-o fată, cum reuşea s-o cucerească, sau, de ce nu, cum atrăgea o fată atenţia unui băiat...
Marcel C. este botoşănean şi a împlinit în vară 63 de ani. În opinia sa, „altădată era mult mai mult bun simţ. Era mai multă timiditate, şi la femei şi la bărbaţi. Era altă concepţie, altă gândire, mai mult respect. Dura foarte mult până când doi tineri ajungeau să meargă de mână. Niciodată nu m-am simţit frustrat de viteza mai lentă cu care se „construia” o relaţie. Chiar dacă am fost un romantic, căruia i-au plăcut fetele. Obişnuiam să le invit la plimbare pe Bulevard. Primul cadou a fost un colier de perle, pe care l-am oferit pe podul de peste lacul din Parcul „Mihai Eminescu” celei ce avea să-mi devină soţie. Cred că îl are şi-acum. Mă simţeam puţin caraghios atunci când trebuia să ofer flori, pentru că nu ştiam cum le primeşte fata. Acum nu mai am niciun fel de rezerve”, recunoaşte botoşăneanul. În aceeaşi opinie, armata avea un rol important în viaţa tinerilor. „M-a schimbat şi pe mine şi pe colegi. Parcă şi fetele erau altfel când m-am întors”, mai crede interlocutorul meu, care mai aminteşte că domnişoarele din vremea adolescenţei sale: „„spuneau” ceva doar din priviri. Nu reţin apropouri... Şi era mult mai multă constanţă în prieteniile tinereţii. Ne făceam planuri, spuneam că „o să trăim împreună până la adânci bătrâneţe!”. Diferenţele de clasă socială nu erau atât de acute ca acum. Băiatul unui muncitor putea fi prieten cu fata unui director fără probleme. Conta mult şi zona geografică în care am trăit. Era linişte”, încheie el.
Prietenii lungi, calcule şi bătăi între grupurile de flăcăi
O altă frescă a vremurilor de altădată e creionată de Simion Munteanu, botoşănean în vârstă de 82 de ani, născut la Cristeşti. “Pe vremuri, la ţară erau două feluri de cavaleri: cei ce făcuseră 5 – 6 clase şi intelectualii… Primii aveau cea mai bună ocazie să întâlnească fetele la clacă, la desfăcat, la uns o casă… Când se termina, duceau fetele acasă, se spălau, se ferchezuiau şi se întorceau cu toţii la horă. Daca era noroi, puneau pleavă şi jucau până-n zor de ziuă. Fetele veneau însoţite la horă, iar băiatul ce invita fata la dans trebuia să fie şi pe placul mamei. Dacă un “cavaler” era brutal, imediat apărea distanţa… Un flăcău de la ţară trebuia să ştie să cânte, să joace, ca să atragă o fată. În ce le priveşte pe fete, băieţii se uitau după cele harnice. Fetele aveau o broderie albă, pe sub rochie. Cine nu purta, nu era gospodină. Nu lipsea nici cămaşa naţională cu flori.
În zilele obişnuite, după ce se terminau treburile, fata invita băiatul în camera în care ţinea zestrea. Ştergea lampa, mai întâi, şi stăteau de vorbă. În zilele de Post nu era voie. Vara stăteau la portiţă, la fântână. Intelectualii, la rândul lor, îşi făceau balurile lor, aparte, când veneau în vacanţe. Fetele aduceau prăjiturile, iar băieţii muzica şi alcoolul”, rememorează Simion Munteanu.
Situaţia era mai complicată când venea vorba de căsătorie: “Dura ceva de când se cunoşteau până se “luau”: 1 – 2 - 3 ani. Dacă nu se cunoşteau bine, căsnicia nu avea temei… Apoi, băieţii trebuiau să facă armată, o căsnicie mai devreme era forţată, pentru că nu erau suficient de maturi. Părinţii se mai uitau şi la avere. Erau familii de oameni bogaţi tare, ce spuneau “fata asta ar fi frumoasă, dar dacă nu-i de sămânţă bună...”. Dacă se căsătoreau dintr-o comună în alta, flăcăul străin trebuia să plătească “vadră” grupului de flăcăi care a scos fata prima dată la horă... Ieşeau şi bătăi pentru fete, mai des ca de la avere. Câte un venetic mai fura fata şi se căsătoreau apoi, dar un an nu mai trecea prin satul miresei”, mai povesteşte, amuzat, Simion Munteanu.
“A fost odată, demult...”
Aşa începe Georgeta Median, care pe 15 februarie 2011 a împlinit 36 de ani de la căsătorie, descrierea timpurilor “de anţărţ”. Când “exista un mod foarte frumos de a-ţi arăta dragostea, simpatia faţă de o persoană de sex opus. Totul începea cu priviri furişe, sperând că nu eşti observat de cel la care te uitai. O atingere ce părea întâmplătoare crea emoţii mari. Totul era extrem de delicat, cu multă precauţie, pentru a nu jigni, pentru ca gesturile să nu pară prea îndrăzneţe. Florile erau un lucru foarte rar, nu erau florăriile de astăzi, iar la piaţă le găseai arar. Astăzi, când sunt flori la fiecare pas, foarte rar vezi un băiat cu o floare. Sincer, mă emoţionez când văd un astfel de gest.
Sărutul era după multe tatonări. Nici întâlnirile nu erau atât de dese şi erau aşteptate cu emoţie. Acum nu mai există scrisorile, bileţele care erau păstrate cu drag, declaraţiile nevinovate. În timpul pe care-l trăim, nu numai băieţii sunt vinovaţi de ce se întâmplă. Felul în care vorbesc fetele, maniera în care se comportă pe stradă, atitudinea generală dau impresia lipsei de feminitate, de dorinţă de a fi cucerite cu delicateţe. În toate acestea, părinţii au rolul cel mai important. Mamele cred că îşi pot educa băieţii să fie mai tandri, eleganţi în gesturi şi atitudini faţă de fete. În aceeaşi măsură, îşi pot educa fetele să nu se lase tratate oricum”, e convinsă Georgeta Median.
Reîntoarcerea la romantism, o posibilă soluţie
În opinia ziaristului Traian Apetrei, în vremurile noastre ar trebui redescoperit romantismul, ce ţine de statuarea unui complex de factori: „siguranţă socială, a locului de muncă, a relaţiilor interumane. Ar trebui recultivate valorile eterne: respectul reciproc, dragostea de frumos, de natură, întoarcerea la tradiţii şi la valorile familiei de altădată. Acum, doar pe ici pe colo mai întâlneşti oaze de romantism”, e de părere actualul director al Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani. Şi e păcat, în aceeaşi opinie, din moment ce „destinul omului e eminamente tragic, important fiind cu ce ne „mobilăm”” trecerea pe acest pământ. Între altele - crede Traian Apetrei - cu sentimente. Iubirea e cel mai înălţător dintre ele, generator de energii pozitive. Farmecul vieţii românilor ţine de păstrarea unor etape, ce pe vremuri se respectau. Tradiţia era extrem de importantă, o fată devenea femeie după nuntă, nu era goana nebună după sex de azi. Atunci fetele plângeau când plecau băieţii în armată, le trimiteau scrisori, bileţele. Existau tresăriri de inimă, un anume inefabil... O invitaţie la o plimbare, o floare, erau declaraţii tacite de dragoste”. Pe de altă parte, îşi aminteşte ziaristul botoşănean, „vremurile nu erau atât de mercantile ca acum. În primă fază, îţi invitai prietena la cofetărie, la un film, cel care plătea fiind băiatul. După căsătorie o duceai la un restaurant”, recunoaşte el. Se mai iscau şi competiţii pentru inima unei fete. „Erau frumuseţile câte unui cartier, se iscau conflicte dacă intrai în altă zonă... Dar şi cât de frumos era când conduceai o fată acasă în cealaltă margine de oraş, la o bucată de noapte...”, mai spune Traian Apetrei.
