Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel
mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din
istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale,
bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a
contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice,
ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. Pornind de la această
realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci
Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu
situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală
este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de
fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri
Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă
(1889) - şi din manuscrisele publicate postum.
- Domnule Eminescu, aţi putea
descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă
socială şi politică?
- Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din
zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul
acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu
trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare
de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia
platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de
ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială
socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei
româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli
pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în
ţara noastră. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii
au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire - iar
clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a
deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau
tonul, conduc opinia publică.
- Care credeţi că este cauza
acestei situaţii?
- Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie,
pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om,
pe aceea de cetăţean al universului. Am creat o atmosferă publică pentru plante
exotice, de care planta autohtonă moare. Azi avem cele mai înaintate instituţii
liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm
mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se
potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care
dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea
pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
- Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL,
aceste legi de import ca fiind "legi ale demagogiei". Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi.
"nedemagogice"?
- Legile demagogiei sunt factice, traduse de
pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu
codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi
reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme
introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă
nouă sau ca un nou spectacol.
- Cum s-a ajuns la acest
import necondiţionat?
- Spiritul public nu e copt. Această copilarie a spiritului nostru public
se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei
dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de
efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi
uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut
foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând
formulele scrise ale vieţii publice de acolo.
- Deci îi învinuiţi de superficialitate.
- E o zicală veche că, de-ai sta să numeri
foile din placintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e
aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi
placintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită.
Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care
radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este
o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi
dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua,
din in pânzatură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră
de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?
- După părerea Dumneavoastră, ce prevalează
- sau ce ar trebui să prevaleze - în viaţa unui stat: politicul sau economicul?
- De când lumea nu s-a văzut ca un popor să
stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau
într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor;
ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei,
adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să
se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul
nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există
alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau
sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără
capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.
- Am avut de curând alegeri locale unde,
conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de
corozivă credeţi că este această racilă?
- Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită
capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei
generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă
funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Funcţiunile publice
sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii,
gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau
conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice
nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu
repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti.
- Dar Justiţia ce păzeşte?
- Justiţia, subordonată politicii, a devenit
o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare
afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut
în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş
a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de
principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în
ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi
sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu
comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra,
care miroase de departe a puşcărie.
- Daţi-mi un indiciu din care
să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva
populaţiei, nu în sprijinul ei.
- Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură
populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că,
în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii,
din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că
emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei
organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare
economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.
- Cum aţi caracteriza actuala
clasă politică?
- Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea
poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai
înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo
pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit
adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale
ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte,
s-ar mântui cu domnia demagogilor.
- Partidul Conservator, cu
care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit
doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei
teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l
cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l
prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de plecare?
- Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care
istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii
statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum
ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de
albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept,
deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită
prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi
momente în societate. Când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de
convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri
morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt
totodată şi codice. Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele
opuse, numite una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care
poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru
drepturi, pe de alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii.
Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie
sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care
individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii,
cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale
societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită
adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi
scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar
şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra
claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de
energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii,
totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa
într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea
completă a statului. Şi într'acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.
- Atitudinea dumneavoastră intransigentă la
adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora şi, implicit, reputaţia
de antisemit. Imaginea este contrafăcută şi se bazează pe
necunoaşterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aş ruga să vă nuanţaţi
atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este
reală?...
- Da, este. La orice popor drepturile publice şi private au fost
rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista
aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii
războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în
urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum
răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea
instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit
o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le
putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi
având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului
care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea,
libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic
consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se
va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.
- Există discriminări juridice sau de
altă natură împotriva evreilor?
- Restricţiuni juridice au existat pentru ei
totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare
întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de
a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, nu
l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi
îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară
de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se
mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu
puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu
contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care,
chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti,
deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.
Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu
cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii?
Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin
munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile
trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un
loc la soare?
- Toţi evreii sunt aşa cum îi
descrieţi?
- Nu. Şi ni pare rău de acei puţini evrei
cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar
compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de
noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în
acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali
contra a tot ce nu e evreu.
- Facem parte din Uniunea
Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?
- În condiţiile în care existenţa statului e
asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai
viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din
contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana
împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de
necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a
ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de
pământ cvasineutru lângă Dunăre.
- Ce credeţi că ne aşteaptă
în următorii ani?
- Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de
străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în
aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru
care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie
şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi,
totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul
unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate
şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
- Situaţia dezastruoasă pe care
aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii
omeneşti?
- Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul,
cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată
clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa
bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven,
ideile mari asfinţesc, zeii mor.
Sursă: Pagina Politică
Autor: Miron Manega
