 |
| Foto: http://ploaiadecuvinte.blogspot.com |
Într-o carte despre
„Judeţul Botoşani” apărută cu câteva
decenii în urmă, se menţiona că „judeţul Botoşani este un mare producător de
peşte (locul II pe ţară)”, în anii ’80 Întreprinderea „Piscicola” Botoşani
valorificând anual în jur de 2000 de tone de peşte din iazurile judeţului.
Coborând spre perioada interbelică, îl regăsim pe marele biolog şi naturalist
Grigore Antipa, ce a făcut studii profunde de economie piscicolă (cu accent pe
zona Dunării). De zona noastră s-au preocupat predilect specialiştii de la
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (M. Apăvăloaie, V. Băcăuoanu, B. Băieşu),
studii cu caracter general care includ şi luciile de apă ale Botoşanilor
regăsindu-se în „Lacurile României”, de Petre Gîştescu şi „Istoria pescuitului
şi a pisciculturii în România”, a lui C. C. Giurescu. Cel din urmă, citat de
Constantin Rusu într-un articol publicat în ediţia din 1989 a publicaţiei
„Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean Botoşani), scria în cartea sa că
pescuitul era dezvoltat „în special în Moldova, asigurând locuitorilor peşte
din abundenţă şi ieftin”, în comparaţie cu Ţara Românească şi Transilvania.
Analizând ce se petrecea în trecutul îndepărtat, mai exact în Evul Mediu,
Constantin Rusu mai scrie că „pescuitul a devenit ocupaţia de căpetenie a multor
călători din zona noastră, nu atât pentru a-şi îmbunătăţi alimentaţia, ci şi
pentru folosirea peştelui ca produs de schimb, pentru negoţ. Prin adoptarea
creştinismului, peştele a devenit aliment predilect – înlocuind carnea – pentru
călugării numeroaselor mănăstiri, mai ales în timpul posturilor, dar şi aliment
obişnuit în timpul anului. Marile bălţi şi gârle, apoi iazurile special
amenajate erau surse sigure de câştiguri pentru marii proprietari”.
Heleştee la mijloc de mileniu
Prima perioadă de construire şi de extindere a iazurilor
este cuprinsă între secolele XV – XVI. Una dintre primele menţiuni se referă la
Alexandru cel Bun, ce „întăreşte celor trei fii ai lui Ioan Vornicul, la 3
iunie 1429, mai multe sate, între care unul „pe Iubăneasa, la iaz”. La 18
februarie 1445, Ştefan Voievod întăreşte lui Mihail logofătul două sate şi
„iazul la Jijioara uscată”. Iar un călător german care a avut prilejul să
cunoască Moldova în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, spunea că „ţara e
plină de ogoare de vii, de turme de heleştee, de bălţi cu peşti cu peşti aleşi
şi feluriţi”. Italianul Cromo arată prin 1564 – 1565 că Moldova este „foarte
bogată în peştii cei mai aleşi”, iar iezuitul ungar Paul Beke, care vizitează
Moldova în 1664, spune „Ţara... întrece alte ţări cu numărul de heleştee şi
lacuri, de aici multitudinea de necrezut a peştilor” („Evoluţia pescuitului şi
pisciculturii în judeţul Botoşani”, Constantin Rusu, Hierasus 1989).
De la „Heleşteul bradului” la „Iazul lui Dumnezeu”
Numele iazurilor, la fel ca
şi a localităţilor, e legat de o poveste ce s-a întâmplat în zonă, de o
curiozitate a naturii sau de vreun localnic ce a spart tiparele cotidianului.
Tot Constantin Rusu aminteşte în articolul său că „lângă satul Lişna, aproape
de Dorohoi, era „heleşteul bradului”, numit aşa după vreun brad care crescuse
probabil pe malurile lui, aşa cum reiese dintr-un zapis semnat de Eustaţie
Dabija la 4 februarie 1662. În hotărnicia din 26 august 1668 a satului Verbia,
punct de plecare şi de reper este „iazul carasului”, soi de peşte obişnuit
pentru apele din zonă. Interesant este şi numele unui iaz de baraj natural de
pe Miletin, atestat în documentele din 1 septembrie 1619 şi 3 august 1620,
numit „iazul lui Dumnezeu”, despre care se dă următoarea lămurire „am mersu cu
acei oameni buni tot pe matca Meletinului... până unde se cheamă iazul lui
Dumnezeu, unde s-au năruit dialu de asupra Meletinului”. Într-un alt document
din aprilie 1636, semnat de Vasile Lupu, apare „iazul cel mare mai sus de
Dorohoi”, despre care se ştie că era străbătut de Jijia şi alimentat de izvoare
şi de pârâul Buhai. Referiri la acest iaz sau iezer, ceea ce ar putea însemna
şi lac natural după unii, avem cu mult înainte, respectiv la 7 martie 1587 şi 5
august 1620. În zona Dorohoiului se vorbeşte şi despre iazul lui Cârstea,
zăpazul lui Toma Porcarul, iazul lui Badeiu, râpa din iezer, iazul Pribeagului,
sau de satul Pescari, vecin cu Şendricenii. Numele de „pescari” vorbeşte de la
sine de ocupaţia de căpătâi a locuitorilor săi, care „vânau” peşte din „iezer”,
după cum spun documentele. Acest sat mai era menţionat în 1735 ca „sălişte a
mănăstirii Bârnova. Astăzi fie că a dispărut, fie şi-a schimbat numele” spune
C.C. Giurescu. Noi înclinăm să credem că e unul şi acelaşi sat cu satul Iezer.
Pe la 1670, Iezerul
Dorohoiului se afla în proprietatea Mănăstirii Suceviţa, Dragomirna şi Bârnova.
Aflăm aceasta dintr-o plângere adresată la domnia lui Duca Vodă – 31 ianuarie
1670, precum că târgoveţii şi chiar şoltuzul „vânează peştele din iezer”. D.
Cantemir în „Descriptio Moldavie” pomeneşte de „lacul din Dorohoi”, cu mulţime
de peşti, în timp ce medicul german A. Wolf arată că în piaţa oraşului se aduce atâta peşte în cele două zile de târg
săptămânale, încât atunci când nu sunt destui cumpărători, el este azvârlit,
nemaiputând fi păstrat, din cauza alterării. Acelaşi medic releva mulţimea
peştilor din iezerul Dorohoiului, menţionând chiar că ar fi primul din Moldova.
Cu timpul, acesta scade în suprafaţă. Ghibănescu susţine că avea o lungime
iniţială de 30 km, în 1900 scăzuse la 430 hectare (e vorba numai de luciul
apei), iar în 1928 lungimea lui era de numai 3 km” („Hierasus” 1989, Constantin
Rusu).
Voievozi atraşi de mulţimea iazurilor cu peşti
Mai spre zilele noastre,
în secolul XIX, călătorii ajunşi pe meleagurile noastre au continuat să fie
impresionaţi de întinderile de apă pe care le-au întâlnit. Ajuns la Vorona în
1837, ieromonahul rus Partenie remarca zona pentru că are „multă pădure şi loc
pentru pâine şi felurite grădini şi vie... şi două iazuri mari cu peşte”. În
1859, atenţia germanului W. Derblich e atrasă de cantitatea mare de peşte care
se vinde în Moldova, dar şi de preţul scăzut cu care se comercializează. Un alt
iaz din preajma Dorohoiului „nominalizat în secolul XIX este „Cohălaia, de pe moşia
vecină Cobâle, astăzi satul Cobâla”.
Nu numai călătorii au
fost atraşi de bogăţia din iazurile botoşănene, ci şi voievozii. Într-un
material realizat în 1968, I. D. Marin menţiona: „ceia ce i-a atras mai mult pe
voievozii care au făcut acest apanaj a fost mulţimea iazurilor cu peşti.
Călcând suprafaţa vetrelor vechi de pe Dresleuca, pârâul lui Dumitru, Sitna şi
Ursoaia, ajungem la un total de 457 ha de iazuri în afară de iazul Dracşani,
care era tot domnesc. Iazul Dracşani – „iazul mare” – împreună cu moşia
Dracşani, a fost dăruit de Ursachi Vistiernicul la nunta sa de către nunii cei
mari Iliaş Alexandru – voievod cu doamna sa”.
Desecări în favoarea agriculturii
După împroprietărirea de
la 1864, multe bălţi şi iazuri din judeţ sunt distruse prin desecări. A fost
vorba, în special, de „iazurile colmatate şi năpădite de vegetaţie, de
terenurile băltite şi de bahnele care au dus la redarea de mari suprafeţe
agriculturii. În aceeaşi perioadă, locul morilor de apă este luat de către
morile de abut şi cele de benzină. Părăsirea iazurilor de către proprietarii
morilor duce treptat şi la dispariţia acestora” (Hierasus, 1989). Asta nu
înseamnă, în niciun caz, că dispar iazurile din judeţul nostru, „Marele
dicţionar geografic al lui Lahovary” vorbind, pentru începutul secolului XX, de
„Darabani cu 11 iazuri, din care iazul Turcului cu 42 ha, iazul Mihalcei cu 22
ha, Jepăria, cu 22 ha, toate cu peşti buni şi raci, Dimăchenii cu 21 de iazuri,
Dersca cu 3 iazuri”. Lor li se adaugă „Iazul Dorohoiului, cu 430 ha, urmat de
iazurile: Mănăstireanul 315 ha, Roznovanul – 315 ha, Hanul – 214 ha ş.a.”.
