Fotografie din colectia Muzeului de etnografie Botosani |
Puţine comune din judeţul nostru se pot
lăuda că valorile trecutului le sunt consemnate într-un periodic, printre
favoritele sorţii figurând, de la finele anului 2009, şi comuna Vorniceni. După
cum se punctează în primul număr, Revista “Vorniceneanul” este o publicaţie
locală pusă în slujba fiilor satului Vorniceni”. Redactor – şef este Teodor
Epure, iar director Ion Istrate – ce-şi are rădăcinile în aceeaşi comună.
Plugul
cu boi
În multitudinea de articole, marea
majoritate cu tentă de “remember”, se evidenţiază cele despre tradiţiile
iernilor de altădată. Ion Istrate, descrie, pentru a-l scutura de praful
uitării, obiceiul “Plugului cu boi”. “Urarea cu plugul tras de 12 boi este un
obicei agrar prin excelenţă, destul de vechi, care se mai practică şi azi,
destul de rar, mai cu seamă în Moldova, în ajunul Anului Nou şi chiar a doua zi,
de Sfântul Vasile. La Vorniceni, grupul de urători ce organizau “Plugul cu boi”
era format din zece până la treizeci de bărbaţi (flăcăi sau însuraţi), care
mergeau doar la câteva case, anume alese. Uratul cu “Plugul cu boi” era, mai
degrabă, un fel de demonstraţie stradală, prin locuri şi curţi foarte largi ale
gospodarilor şi fruntaşilor satului.
Principalele
componente ale structurii grupului erau:
1) trei cai
frumoşi (albi sau negri), cu năframe roşii sau tricolore la căpestre,
încalecaţi de câte un flăcău: primul, cel din fruntea alaiului, avea o prăjină
cu care făcea măsurătorile pe teren (câmp); al doilea cu un caiet mare
(registru) şi creion ţinea evidenţa măsurătorilor şi suprafeţelor ce vor
semănate; al treilea, cu un sac sau o traistă (cu grâu, cereale), cu baiera
trecută pe unul din umeri, avea rolul de semănător;
2) un plug tras
de 6 perechi de boi (plug cu 12 boi) şi însoţit de 8 flăcăi – unul la coarnele
plugului, câte unul la fiecare pereche de boi şi unul cu o năframă în fruntea
primelor perechi de boi, cu rol de a arăta pe unde să se tragă brazda;
3) şapte flăcăi
cu următoarele roluri: unul spunea urătura, unul purta şi agita un clopot mare,
alţii cinci erau dotaţi cu harapnice din piele şi aveau rolul de a prevesti
apropierea uratorilor şi, nu lipsit de importanţă, să înconjoare mereu grupul
pentru a asigura paza şi a realiza spectacolul alaiului, prin pocnetul bicelor;
4) trei flăcăi,
dintre cei mai serioşi, aveau grijă să strângă banii şi colacii oferiţi de
gazde. Un asemenea “angrenaj” de oameni, animale, “inventar agricol” şi obiecte
în ton era o splendoare când se punea în mişcare. Era un spectacol de
nedescris! Acest lucru nu se întâmpla în fiecare an, fiind greu de realizat,
dar şi când se facea stârnea tot satul - ce era strabatut în lung şi în lat.
Aş aminti pe
câţiva dintre protagoniştii acestui obicei: Vasile a lui Mihai Istrate, Mitruţă
Bădărău, Gheorghe Popovici, Dunitru lui Popovici, Nică a lui Buchir, Nică
Barbacaru, Vasile Arsân Şchiopu, Gheorghe Pintilei Ciobanu, Aristide Pricopie,
Alecu lui Istrate, Leon a lui Fasolă, la care se adaugau pandelaşii: Mitică Gh.
Istrate, Costică a lui Mitache (Ursache), Ghiţă Baraboi (Sandu), Costică a lui
Gheorghe a Procirii, Ghiţă Muzoreac (Ciobanu) şi încă... Primul venea în sania
cu zurgălăi şi pleca pe un cal ,,graur cu şaua de aur” să găsească ,,loc de
arat şi de semănat”. Unul ,,striga în gura mare/ opriţi plugul mai la vale”, altul
ara ,,brazdă neagră” şi semăna ,,grâu, grâuşor”, altul îndemna ,,staţi lângă
perdele/ ş-ascultaţi vorbele mele” sau ,,scoate colacul/ că farmă boii pragul”
şi ,,ia, mai îndemnaţi, flăcăi/ şi mai daţi cu biciu-n boi” şi câte... şi
câte... Şi ce frumos şi plin de viaţă era!” (Ion Istrate, “Vorniceneanul”, nr.
1).
Noaptea în care toate luminile erau aprinse
În ajunul Anului
Nou, pe 31 decembrie, în crucea amiezii, din toate colţurile satului, cetele de
capre si ale bandelor - Gruia, Novac, Bujor - în jur de 20 la număr, se adunau
la Căminul cultural. Aici se dădea un adevărat spectacol, din stradă până la
intrarea pe scenă. Membrii cetelor tradiţionale se adunau în cerc şi sunau
tălăncile de urlau câinii prin împrejurimi. Tot satul, în afara de gospodinele
care trebuia să aiba grijă de bucatele din cuptor şi de a primi urătorii, se
afla la spectacol. Pocnitul
harapnicelor era o altă secvenţă ce ţinea de tradiţie. La terminarea spectacolului din stradă, se urca pe
scenă, în faţa spectatorilor ce umpleau sala - ochi. La ieşire, şeful de post
te întâmpina cu un bilet ştampilat de Poliţie, cu număr de ordin şi numele
căpitanului ce comanda ceata. Autorizaţia era valabilă de la orele 17 a
ajunului Anului Nou până pe 1 ianuarie, ora 12. Într-un fel, aceasta îţi crea
responsabilitatea pentru ceata pe care o conduceai. După obţinerea
autorizaţiei, toate cetele de capre si bande se deplasau în sat, într-o ordine
bine stabilită. .Mergeau la fetele de măritat, la rude
şi prieteni.
În primii ani după electrificarea satului, gospodarii
aveau luminile aprinse prin toată gospodăria, semn că vine Anul Nou, de ziceai
că e un mic oras. “Carnavalul” ţinea până a doua zi, la prânz, când începea
semănatul” (Constantin Haisuc, “Vorniceneanul”, nr. 1).