Rădăcinile masoneriei botoşănene

http://roncea.ro, 2010

* Astăzi, în România, sînt nouă loji masonice, iar numărul total al masonilor se apropie de zece mii. Cei mai mulţi masoni, 6.234, sînt înscrişi în Marea Loja Naţională din România, care are recunoaşterea internaţională a 128 de Mari Loji din lume.

Majoritatea masonilor au studii superioare

Vîrsta medie a masonilor este de 46 de ani. În România, aproape toţi au studii superioare, numai 4% avînd doar liceul terminat. Printre masoni se află 2.500 de ingineri, aproape 1.500 economişti, cîteva sute de jurişti, medici, profesori, artişti şi zeci de studenţi şi preoţi.

Trecînd dincolo de cifrele seci, trebuie spus că e greu să pătrunzi în meandrele şi în trecutul unei structuri asupra căreia planează mult mister fără a explica, mai întîi, parte din terminologie.

Mic dicţionar introductiv

- francmason: persoană iniţiată într-un rit al Ordinului francmasonic;

- grad: treaptă ierarhică în francmasonerie;

- lojă: structură organizatorică de bază din viaţa masonică, ce cuprinde, în genere, gradele 1–3;

- frate: membrul unei loje;

- areopag, conform ritului scoţian, cuprinde fraţi cu gradul de la 19 la 30, gradul 33 fiind cel mai înalt;

- capitol: structură ce reuneşte fraţii de gradele 17 şi 18;

- mare lojă: loja de pe un anume areal geografic, în general teritoriul naţional;

- marele Orient: structură similară cu cea a Marii loji;

- venerabil: fratele cu demnitatea cea mai înaltă într-o lojă;

- lumini: primii cinci conducători ai unei loji;

- obedienţă: relaţie de dependenţă între diferite trepte ale ierarhiei masonice;

- orator: păzitorul Constituţiei şi Regulamentelor lojii;

- ospitalier: se ocupă de strîngerea şi cheltuirea banilor destinaţi săracilor;

- tezaurar: răspunde de încasarea obligaţiilor băneşti ale membrilor şi de plata contribuţiei către Puterea Suverană;

- secretar: întocmeşte planşele de arhitectură;

- supraveghetor: asigură ordinea şi are prioritate în primirea dreptului la cuvînt;

- adormire: momentul încetării activităţii unei loji care, ades, este temporară.

Începuturile francmasoneriei în România

Se afirmă că italianul Carra ar fi introdus, prin conaţionalii săi negustori veneţieni şi florentini, în vremea voievodului Constantin Mavrocordat, francmasoneria în ţările Române. În realitate, cel care pune bazele francmasoneriei în Ţările Române este fostul secretar (1709 – 1714) al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, în a doua venire a sa, în 1733, la curtea voievodului Constantin Mavrocordat.

În zona Moldovei, în 1742, la Iaşi se constituite Loja „Augustina”. Trei decenii mai tîrziu, tot la Iaşi se înfiinţează Loja militară „Marte”, formată din ofiţeri ai armatei ruse de ocupaţie, cantonaţi în Principatul Moldovei în timpul războiului ruso- turc.

Un moment important e înfiinţarea la Bucureşti, în 1843, a Lojii „Dreptate – Frăţie”, ce-i are drept fondatori pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell.

Spre începutul secolului trecut, în 1923, francmasoneria română avea 561 de membri. Era compusă din Supremul Consiliu de 33, Marea Lojă Naţională din România, Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New York, Marele Orient al Franţei, 18 loji simbolice de rit ioanit, o lojă de adopţiune (feminină!) şi mici grupuri şi iniţiaţi liberi din Ordinul martinist.

După instaurarea regimului comunist, a început o prigoană a elitelor intelectuale, sute de mii de oameni, printre care şi francmasoni, fiind arestaţi, torturaţi şi condamnaţi. Mulţi s-au refugiat în Occident şi au intrat în structurile francmasoneriei din ţările respective.  

Francmasoni români celebri

Printre francmasoni, conform „Ordinului masonic român”, scris  Horia Nestorescu Bălceşti, au fost nume extrem de cunoscute: Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Dimitrie Bolintineanu, Ion. C. Brătianu, Carol al II-lea, Al. I. Cuza, Victor Eftimiu, Ion. D. Ghica, Octavian Goga, Spiru Haret, Heliade Rădulescu, Garabet Ibrăileanu, Take Ionescu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Constantin Mavrocordat, Costache Negruzzi, Alexandru Paleologu, Mihail Sadoveanu, Mihail Şuţu, Nicolae Titulescu ş.a. 

Începuturile masoneriei la Botoşani

Din acelaşi „ordin” aflăm că pe meleagurile noastre au fost înfiinţate cinci structuri masonice: „Coroana lui Ştefan cel Mare”, Botoşani, în 1867, „Viitorul”, Botoşani, 1870, „Cuza Vodă nr. 17”, Dorohoi, 1882, „Hyram”, Botoşani, 1883 şi Capitolul „Garibaldi”, Dorohoi, 1883.

Cele cinci „lumini” ale Lojii „Coroana lui Ştefan cel Mare din Botoşani au fost Cezar Scotto, gradul 3, venerabil; D. Sc. Miclescu şi I. A. Caruso, supraveghetori, I.P. Gherman, secretar şi I.V. Adrian, orator. 

Iniţiativa înfiinţării Lojei „Cuza Vodă” din Dorohoi aparţine lui A.P. Alexandrescu. Primul ei venerabil a fost G. Hasnaş, care avea gradul 11. Ceilalţi demnitari au fost G. Duca şi Leonida Romanescu, supraveghetori, H. Micloşi (înlocuit cu V. I. Calcantraur), orator, Em. Gherghel, secretar, A. P. Alexandrescu, mare expert, G. Sburlea, gradul 11, tezaurar şi ospitalier.

Capitolul „Garibaldi” din Dorohoi avea dreptul de a lucra de la gradul 4 la 11. În urma alegerii demnitarilor, G. Hasnaş, I. Lăţescu şi G. Sburlea, toţi cu gradul 11, erau supraveghetori; B. Calcantraur, gradul 11, orator, H. Miloşi, gr. 11, cancelar, O. Gherghel, gr. 11, mare expert, Em. Gherghel, gr. 11, tezaurar şi ospitalier.  

Loja „Hyram” din Botoşani a fost înfiinţată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Templul era pe strada Principală, „lîngă casa Antonier”. Şedinţele se ţineau săptămînal, în fiecare joi. 

Tot din „Ordinul masonic român” aflăm că în 1888, Loja „Viitorul” din Botoşani propunea organizarea unui congres masonic naţional, la Roman, al lojilor din afara Marii Loji Naţionale din România, în vederea constituirii Marelui Orient al României. Fără rezultat imediat.

Din acelaşi volum aflăm că în 1887, la Botoşani a apărut „Revista masonică” (singurul număr bibliografiat este din iunie şi a apărut în redacţia lui Grigore T. Goilav).

Precursori ai francmasoneriei pe meleaguri botoşănene

Printre înaintaşii francmasoni pe meleagurile noastre se regăsesc nume ades ilustre. Studiind Dicţionarul botoşănenilor, semnat de Ionel Bejenaru şi apărut în  1994 la Editura Moldova, constatăm că e vorba de oameni care s-au implicat activ şi cu rezultate vizibile în viaţa comunităţii.

I.V. Adrian (1837 – 1875), profesor de istorie, redactor şi revizor şcolar pentru trei judeţe. În 1866 a fondat Tipografia „Botoşanii I.V. Adrian”, unde a imprimat un ziar politic. În 1868 a lansat apelul pentru constituirea „Societăţii pentru învăţătura poporului român” şi a devenit membru al primei societăţi literare botoşănene. În 1869 e numit director al ATL, o perioadă scurtă fiind şi preşedinte al Camerei de Comerţ. În 1870 e ales deputat în Cameră.

Grigore T. Goilav (1850 - ?)

A fost coleg de studii cu Eminescu. Studii superioare la Strasbourg, Viena şi Munchen. Şase ani, director al Şcolii de fete din Botoşani, apoi consilier comunal şi primar la Botoşani în trei rânduri, secretar al Colegiului II Suceava, consilier judeţean la Suceava, senator. Vicepreşedinte al Societăţii muzicale Armonia, preşedinte al Ateneului Român, secţia Botoşani, fondator al Curierului Botoşanilor. În 1855, redactor la „Epoca”. Colaborează la diferite reviste, fiind semnatar a mai multe volume, în special despre armeni.

Dimitrie Scarlat Miclescu (1820 – 1896)

S-a născut la Iaşi. A activat în Asociaţia Patriotică din Moldova, pregătind terenul pentru începerea Revoluţiei. Membru fondator al Societăţii Unirea, deputat al ieşenilor în Adunarea Ad hoc şi al dorohoienilor în adunarea Electivă. Sub Cuza, comisar pentru problemele împroprietăririi. La Botoşani decan al Baroului, profesor de filozofie, editor şi publicist. Om politic extrem de curajos, care a plătit pentru asta cu luni de detenţie.

Constantin Pillat (1838 – 1922)

General, frate  cu Nicolae Pillat, bunicul lui Ion Pillat. Este unul dintre cei care îi prezintă lui A I. Cuza actul de abdicare în 1866. S-a înrolat în armata franceză şi a participat la războiul franco – prusac. Revine în ţară şi participă la Războiul pentru independenţă.

Dimitrie Rallet (1815 – 1858)

S-a născut în Bucovina, dar a copilărit la Botoşani. A studiat dreptul în Franţa şi Polonia. În 1841, preşedinte al judecătoriei Botoşani. Intensă activitate revoluţionară, luptă pentru democraţie, pentru dezrobirea şi emanciparea socială ţăranilor. Pamfletar de forţă. Pe vremea lui Ghica, primeşte înalte demnităţi ministeriale. Deputat de Botoşani în Divanul Ad. Hoc şi secretar al acestuia. Scrie fabule, pamflete, teatru, articole.

Mihail Sorbu (1885 – 1966)

Deşi e licenţiat în Drept, se consacră literaturii. Colaborează la „Convorbiri critice”, editează revistele „Scena” şi „Săgetătorul”. Director al Teatrului Naţional şi al Operei din Cluj, preşedintele Societăţii autorilor dramatici români şi secretar al Societăţii scriitorilor români.

Anastasie Başotă (1797 – 1869), boier, cărturar, ministru al lucrărilor publice. În 1838 a înfiinţat pe moşia sa Pomârla prima şcoală sătească de factură modernă din Moldova, tot aici organizînd şi Institutul Academic cu acelaşi nume. A fost venerabilul unei loji din Iaşi.  

(Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember, articol aparut in 2007)

Jumătate de mileniu de istorie a rromilor botoşăneni

 * Ne lovim la fiecare pas de ei şi, cel mai des, încercăm să-i ignorăm. Uneori nu ne lasă ei s-o facem, alteori ne aducem aminte că n-are cine să ne cînte la nuntă sau că s-a rupt şi ultima lingură de lemn din casă şi descoperim, subit, că şi ţiganii sau rromii, mai nou, locuiesc în acelaşi oraş cu noi. Cînd nu avem nevoie de ei, îi privim pieziş, sub povara a fel şi fel de prejudecăţi, fără să realizăm că, de fapt, nu ştim mare lucru despre ei.  

Recensăminte cu semnul întrebării

Statistic, Europa este căminul a cel puţin opt milioane de rromi, dintre care şase milioane trăiesc în Europa Centrală şi de Est. Ultimul recensămînt, cel din 2002, a arătat că România are o populaţie stabilă de rromi de 535.140 de persoane – mai exact 2,5% din populaţia ţării - însă estimările neoficiale spun că această cifră este mai apropiată de 2,5 milioane. La Botoşani, acelaşi recensămînt vorbeşte despre 3390 de rromi, numai că Semiramida Balan, şeful Biroului judeţean pentru rromi din cadrul Prefecturii, e convinsă că în realitate în judeţ sunt în jur de 15 mii.

În “Monografia municipiului Botoşani”, semnată de Ştefan Ciubotaru, apar referiri la primele recensăminte cunoscute ale oraşului. În cel din 1774 sunt evidenţiate 20 de familii, o medie de şase persoane per familie conducînd, în acea vreme, spre un total de 120 de ţigani - cifră plauzibilă. Opt ani mai tîrziu, statistica e mult mai generoasă, ea vorbind despre “183 ţigani, 245 ţigance, 81 fii de ţigani şi 50 fiice de ţigani”, 559 în total. Fiind vorba de 73 de familii, media de 7,6 membri vorbea, încă din acele timpuri, de prolificitatea acestei etnii. Acum, spune Semiramida, “rromii nu mai fac atîţia copii. Planningul familial e agresiv, mulţi pleacă în Spania, în Italia şi nu mai au cînd să se gîndească la urmaşi. În plus, a crescut vîrsta la care se căsătoresc. În 2006, dacă au fost 5 – 6 căsătorii la 16 ani”.

O istorie incertă

Experţii în istoria rromilor sunt de acord că această populaţie provine din India şi că probabil a plecat de acolo nu mai tîrziu de secolul al zecelea. Însă e dificil de stabilit exact cînd s-au stabilit pe teritoriu românesc. Primele dovezi documentare ale prezenţei rromilor în România datează din anul 1374, cînd Dan I a oferit mănăstirii Vodiţa 40 de rromi ca sclavi.

Pe meleagurile botoşănene, ghidul nostru în lumea rromilor aminteşte de Mănăstirea Coşula, construită în 1535 de către robi mănăstireşti rromi. “La 7 - 8 kilometri distanţă era o lutărie şi cuptorul în care ardeau cărămida. Făceau apoi un lanţ uman şi o transmiteau din mînă în mînă, pînă la viitoarea mănăstire”. Şi în zilele noastre la Coşula trăieşte o comunitate impresionantă de rromi: în jur de 2000. “Pot scoate şi primar acolo!”, e convinsă şefa rromilor botoşăneni.

Între 1400 – 1500, pe teritoriul comunei Corni erau cîteva bordeie în care trăiau ţigani – lingurari. “A fost un bordei pe malul unei bălţi cu stuf, care a ars şi de acolo e numele de Balta Arsă”, povesteşte Semiramida despre începuturile unei alte comunităţi compacte de rromi din judeţ.   

Printre rromi sunt mulţi buni meseriaşi

Mihail Kogălniceanu a împărţit ţiganii în mai multe clase: rudarii sau aurarii, ursarii, lingurarii, lăieţii (fără credinţă şi meserie fixă, erau cei mai corupţi şi trăiau din furturi şi prădăciuni) şi vătraşii, ce aveau locuinţe stabile şi erau buni meseriaşi. Cu timpul, o parte dintre aceştia din urmă şi-au uitat limba şi au pierdut obiceiurile confraţilor nomazi, trăind în oraşe şi mai puţin la sate. Cei ce locuiau pe la casele boiereşti erau slugi, buni la toate treburile gospodăreşti. În calitatea lor de robi, putea fi pedepsiţi aspru. Cu excepţia vătraşilor şi a unei părţi din lingurari, toţi ceilalţi erau nomazi, cu aceeaşi limbă şi obiceiuri, fiind conduşi, ca şi astăzi, de un bulibaşă.

În Botoşani, în 1832, întîlnim într-o catagrafie familiile de boieri care avea ţigani robi: aga Scarlat Miclescu (pe lângă cele 9 slugi mai avea şi 15 ţigani robi), doctorul Samurcaş – 6, doctorul Metz – 1, spătarul Crupenschi – 4 etc.

După dezrobirea ţiganilor din 11 decembrie 1855, aceştia s-au diferenţiat treptat în două mari categorii: sedentarii şi nomazii. O parte au primit pământ la sate, iar cei ce cunoşteau diferite meserii s-au stabilit în oraşe şi tîrguri. La Botoşani, la cumpăna dintre cele două secole se găseau numai vătraşii care, în funcţie de meseria exercitată, erau fierari, costorari (spoitori), lingurari, vînzătoare de seminţe şi floricele, ghicitoare. Cei mai mulţi erau stabiliţi în partea de sud a oraşului, în jurul străzii Ion Creangă, precum şi izolaţi pe strada Muzicanţilor (lângă Podul de Piatră), precum şi în Mahalaua Calicimii (cei mai săraci).

Rromii au excelat, dintotdeauna, în branşa lăutarilor, înjghebînd faimoase bande lăutăreşti şi chiar organizîndu-se în breasla lăutarilor. Celebrii au fost lăutarii din ramura Paraschiv, Nicolae Paraschiv conducând un taraf de renume în ţară şi dincolo de hotarele ei, cu concerte susţinute la Petersburg, Moscova, Kiev, Paris, Tunis, Monte Carlo, Milano, Palermo, Amsterdam ş.a. Nume sonore întâlnim şi spre zilele noastre, pentru că nu ştiu cine n-a auzit de Iorgu, Constantin Negel, Costel Moisa, Cozmiţă Lascarache ori Doru Farcaş, proaspăt întors din America.

În timpul actual, ca peste tot, cererea şi oferta fac legea şi când e vorba de piaţa forţei de muncă la rromi. În opinia Semiramidei Balan, “dacă mai sunt 4 – 5 argintari în judeţ. Vreo 12 fierari, un împletitor de nuiele la Flămînzi, cîţiva lingurari la Balta Arsă. De fapt, nici nu e de mirare, muncesc o zi să facă o lingură şi o vînd la piaţă cu un leu…”. Muzicanţi mai sunt, dar nu ca înainte…    

“Eroi? Glumeşti!”

În 2001, după atentatele de la 11 septembrie, nu ştiu ce m-a scos din casă şi m-a făcut să umblu prin cimitirele din Botoşani, pentru a afla cîţi oameni au murit în conflictele majore ale omenirii şi, dacă suntem, eventual, “interesanţi” pentru un potenţial inamic. Atunci am descoperit, în interiorul cimitirului evreiesc, unul al eroilor, scriptele pe care mi le-a arătat custodele cimitirului avînd, şi ele, nenumărate nume de evrei căzuţi la datorie.

Din nou, nu ştiu ce m-a determinat s-o întreb şi pe Semiramida dacă au avut şi ei eroi. “Eroi? Glumeşti”, a venit rapid răspunsul. “Pe-ai noştri i-au deportat În Bug. Şi bunicii mei, care erau fierari, au ajuns acolo, iar în România le-au luat tot ce aveau. Plecau familii de 10 – 12 persoane şi dacă se întorceau 2 – 3”. Potrivit cifrelor date publicităţii de Comitetul Român pentru Crime de Război, aproape 38.000 de rromi din România au murit în Holocaust. Şi la Botoşani s-au resimţit, ca un seism, efectele deportării, după război numărul rromilor botoşăneni scăzînd simţitor.

În zilele noastre, legea le dă dreptul la pensie rromilor care au supravieţuit acelor ani cumpliţi şi care, prin minune, încă mai trăiesc. “S-au depus 100 de dosare şi doar patru au primit pensie, de 90 de RON/lună. Lucrurile se mişcă foarte greu şi cei ce ar avea dreptul la o recompensă financiară mor pe capete. Numai anul trecut “s-au dus” 20 din cei ce aveau dosar”, îmi mărturiseşte Semiramida. Tot ea îmi explică şi de ce nu mai apucă rromii pensia de deportat, media de viaţă la ei fiind cu cel puţin 10 ani mai mică decît la români. “Noi suntem într-o rebeliune continuă cu societatea. Rromii nu trăiesc mult din cauza izolării geografice, a lipsei banilor, a condiţiilor de viaţă precare. E greu să ajungi la o vîrstă înaintată cînd ai o casă plină de igrasie (dacă o ai!), mănînci ştevie şi bureţi o dată-n zi şi mai şi ai de crescut 8 – 10 copii!”.

Consiliera prefectului nu se poate abţine să nu comenteze şi prejudecata românilor, ce-s convinşi că toţi rromii fură: “Una e cînd furi de foame şi alta cînd calci pe cadavre, ajungi mare şi spui: rromul ăla fură! La Penitenciar am găsit ţigănci care au primit 6 - 7 ani pentru furt şi românce cu 8 – 9 ani pentru crimă. Curios, cel puţin! Eu sunt convinsă că rromii nu fură, ci supravieţuiesc!”

La Botoşani, sectele nu sunt interesate de rromi

Mulţi români au schimbat ortodoxia pe o sectă sau alta pur şi simplu pentru avantaje materiale. Un pachet de ajutoare de la fraţi sau un ajutor bănesc cînd îţi faci casa au cîntărit greu în balanţă atunci cînd s-au hotărît în ce fel şi cui se-nchină. Absolut curios, deşi în ţară mulţi rromi s-au pocăit, nu s-a întîmplat asta şi la Botoşani. Nici Semiramidei nu-i e foarte clar de ce, atît timp cît rromii dintr-o zonă săracă sunt, fără dubiu, mult mai săraci decît cei din restul ţării. “Cine ştie, o fi vorba de rasism, că nu cred să fi spus rromii nu. Nu i-or fi întrebat…

Tot Semiramida crede că rromii din Botoşani nu mai sunt tradiţionalişti, ei fiind în mare măsură asimilaţi. “A mai rămas ceva la culoarea feţei, dar în două – trei secole nu se mai vede nici asta…. Cît de asimilaţi sunt se vede la nunţi şi la botezuri, care-s ca la noi, doar înmormîntările fiind ceva mai altfel. “La înmormîntări se simte solidaritatea rromilor. Nici unul n-ajunge să fie îngropat de Primărie. Se cîntă mult, se taie cîte 5 porci, dacă  mortul a fost cu stare sau doi, dacă a fost mai prăpădit. Totul e pentru a veni cît mai mulţi la priveghi, să nu fie mortul singur”.

“Rasismul depinde de guvernanţi”

“Pentru a da ei bine în faţa Europei, au deja şase ani de politici pentru rromi. Iar românii s-au cam supărat!”, recunoaşte Semiramida Balan. Tot ea e convinsă că “toate proiectele din ultima vreme au adîncit animozităţile dintre români şi rromi. S-a creat rasism, intoleranţă. Mulţi spun: de ce au cioroii atîtea drepturi?!”.

Cine ştie, din fericire sau din păcate, depinde din ce unghi priveşti, asimilarea rromilor va continua şi astfel poate dispărea şi rasismul. Din ce în ce mai mulţi nu-şi recunosc etnia şi s-a ajuns ca 20% dintre ei să se căsătorească cu români, tocmai pentru a ascunde că sunt rromi. Nici limba n-o mai vorbesc prea mulţi, aşa că mă tem că vorbim de-o istorie care nu mai are viaţă lungă…

„Sfânta Maria”, cea mai veche biserică armenească din Moldova

 Asupra anului construcţiei bisericii – 1350 – s-au purtat mai multe discuţii contradictorii

Conglomeratul etnic ce există de secole bune în zona noastră ne conferă propria unicitate, ce se remarcă şi în varietatea arhitecturală a monumentelor istorice. Numărul mare de armeni ajunşi pe aceste meleaguri explică şi prezenţa unei biserici cu o vechime impresionantă, cu hramul „Sfânta Maria”, multitudine de izvoare documentare situând data înălţării ei în secolul al XIV-lea. În articolul „Biserici armeneşti din Botoşani”, semnat de Elena Florica Şuster şi publicat în Revista „Ararat” în august 2003, sunt evidenţiate o serie de referinţe istorice, legate de „certificatul de naştere” al bisericii armeneşti: „S-a afirmat de către arhimandritul Minas Pşijghianţ, în notele sale de călătorie publicate în 1830, că Biserica „Sf. Maria” s-a ridicat în anul 1350 („Călătorie în Polonia”). De aceeaşi părere este şi prinţul Nicolae Sutzu în lucrarea sa „Notions statiques sur la Moldavie”, Iaşi, precum şi preotul Bedros Mamigonian, care a studiat şi el bisericile armene din Moldova. Acesta merge mai departe, precizând că data de 1350 nu ar fi decât, probabil, data vreunei reparaţii, deoarece aici ar fi existat încă mai înainte un locaş de închinare („Prezentul şi viitorul armenilor din România”, Galaţi, 1895). Şi Christian C. Ciomac afirmă, în Monografia „Botoşanii în 1832”, în articolul „Românii de neam armenesc” că prima biserică armenească s-a construit la Botoşani în 1350. „Luând de bază faptul că la 1365 Eparhia armeană stabilită la Lemberg îşi întinde raza jurisdicţiunii sale şi asupra Armenilor din Bucovina şi Moldova, se prea poate ca înainte de acea dată Armenii să fi avut lăcaşurile lor de rugăciune măcar în Botoşani şi Suceava şi probabil şi la Iaşi – cele trei oraşe fiind dintre cele şapte oraşe unde armenii erau în număr mare în timpul şi chiar înainte de Alexandru cel Bun (H. Dj. Siruni, Anuar de cultură armeană, Bucureşti, 1942 – 1943).

În forma actuală, biserica a fost înălţată în secolul XVII

Nenumărate secole, spre timpul actual, a străbătut şi o Evanghelie scrisă pe pergament în 1354 în Crimeea, Evanghelie ce a fost consultată de Nicolae Iorga şi care se păstrează şi astăzi la biserică. „Scotocind”, pe mai departe, în istoria lăcaşului de cult, Elena Florica Şuster e convinsă că „o biserică ortodoxă de zid nu se putea clădi la Botoşani până ce românii nu şi-au construit una... În orice caz, biserica armeană ortodoxă „Sf. Maria” din Botoşani, sub forma sa actuală, nu este cea zidită la 1350, cum dovedeşte chiar arhitectura. Desigur că a suferit în decursul secolelor reînnoiri radicale şi prin urmare nu mai înfăţişează astăzi stilul său primitiv. Biserica ortodoxă armenească a fost ridicată în jurul anului 1626. Întradevăr, deasupra uşii de intrare a bărbaţilor este aşezată următoare pisanie (inscripţie): „Biserica Sfintei Marii care fusese cu vreo 200 de ani în urmă, acum, cu atotputernicia lui Dumnezeu s-a înnoit, lăsând (totuşi), zidurile cele vechi (şi adăogându-se) cu turn şi clopotniţă, cu cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sârguinţa cea mare a dumisale Ştefan Goilav la 1826, iunie 21”. Se deduce deci că biserica a fost construită în jur de 1626. Biserica cu „Hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută la armenii din Botoşani sub denumirea de biserica veche (hin – jam), le este catedrală şi multă vreme s-au folosit numai de ea”.

Eugenia Greceanu, în albumul documentar „Botoşanii de altădată, până la 1944”, e de părere că biserica „se integrează armonios în grupul bisericilor botoşănene ridicate de orăşeni, prezentând particularităţi determinate de programul de cult. Folosirea soluţiei tradiţionale, specific moldoveneşti, a acelor piezişe, exprimă rădăcinile adânci ale comunităţii armene în primitorul pământ românesc”.

„Piesă de rezistenţă” în viaţa culturală a comunităţii armene

În vremuri în care nu existau lăcaşuri propriu- zise de cultură, bisericile erau cele care coagulau, în jurul lor, activităţi culturale, dar şi educative, fiind şi spaţii ce cumulau valori de patrimoniu. „În cadrul  Bisericii „Sf. Maria” şi-au dus activitatea „scriptori”, adică copişti de manuscrise - ce conţineau miniaturi frumos colorate. Biserica a adăpostit frumoase draperii de altar, lucrate de meşteri armeni de la Tokat şi Constantinopol în secolele XII – XVIII, după tehnica imprimării în forme de ceară. Într-o veche clădire cu opt camere din curtea bisericii, clădire ce a fost demolată în 1985, şi-a dus existenţa o tipografie şi a funcţionat Şcoala Primară Armeană de Băieţi, fondată în anul 1835 şi apoi cea de fete, în anul 1866. Descriind vechea şcoală armenească din incinta bisericii, Eugenia Greceanu remarcă integrarea ei în arhitectura medievală, „elementul tindei fiind prelucrat în forma unui portic cu coloane de zidărie, completat cu o elegantă modenatură clasicistă („Ansamblul urban medieval Botoşani”, Bucureşti, 1981).

În 1877, când se ţineau lecţiile în limbile română şi armeană, exista numai curs primar cu patru clase, cuprinzând 44 elevi şi trei cadre didactice, sub directoratul lui Gr. Goilav. În 1887, funcţionau ca învăţători I. Creţulescu, M. Gheorghiade şi V. C. Zeneanu. La Şcoala de fete, în 1887, cursurile se ţineau în limbile română, armeană şi germană, şcoala fiind condusă de Maria Cociagar şi având trei clase cu 42 eleve şi trei profesori. Ambele şcoli şi-au desfăşurat activitatea în bune condiţii şi au obţinut rezultate remarcabile.

Tot în cadrul Bisericii „Sf. Maria” a activat o instituţie de binefacere şi culturală, numită „Brastava”, în cadrul căreia tinerii erau în fruntea tuturor acţiunilor. În jurul acestei biserici a existat, conform obiceiurilor timpului, primul cimitir ce cuprindea pietre funerare de marmură, lucrate artistic şi cu inscripţii deosebite prin conţinutul lor, fapt ce l-a determinat pe Nicolae Iorga să le publice” (Elena Florica Şuster, „Bisericile armeneşti din Botoşani, Revista „Ararat”, august 2003).     

Numeroase restaurări în ultimii ani

Când vine vorba de reabilitarea monumentelor istorice, arhitectul botoşănean Mihai Mihăilescu precizează că „în Europa, reabilitarea clădirilor se face în baza unui proiect, a unei iniţiative a comunităţii”. La noi încă se mai aşteaptă bani de la administraţiile locale şi centrale, Biserica „Sf. Maria” fiind un caz fericit, pentru că a beneficiat de finanţări diverse în ultimii ani, ce au ajutat-o să supravieţuiască vicisitudinilor timpului în condiţii decente. „Restaurarea a început în 1998. Doamna Viorica Popa s-a zbătut mult pentru finanţări, ce au venit de la Primăria Botoşani, Ministerul Culturii, Inspectoratul de Stat în Construcţii, sume la care s-au adăugat bani proprii ai comunităţii”, detaliază arhitectul Mihai Mihăilescu. „În 2008, în urma demersurilor făcute de Varujan Vosganian, au fost alocate cinci miliarde din Fondul de rezervă al Guvernului”, completează Dănuţ Huţu, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Culte Botoşani. Până în momentul de faţă, lucrările de consolidare, restaurare şi reabilitare au fost realizate în totalitate. „Mai trebuie finalizate lucrările de cercetare arheologică, finisajele interioare şi exterioare”, încheie arhitectul Mihai Mihăilescu. Din păcate, după cum afirmă Viorica Popa, ce s-a ocupat de-a lungul timpului de revitalizarea Bisericii „Sf. Maria”, nu mai sunt bani pentru continuarea lucrărilor.

Ionăşeni, satul cu trei biserici

* Pe-un vârf de deal, într-un sat cât o comună mai mică, îşi duc traiul trei lăcaşuri de cult *

Sunt multe sate, pe culmi, a căror carte de vizită o reprezintă biserica. Numai că în destul de puţine îşi împletesc existenţa trei lăcaşuri bisericeşti, o astfel de situaţie întâlnindu-se în satul Ionăşeni, din comuna Truşeşti.
Biserica de lemn închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie din Ionăşeni, cunoscută şi ca „Biserica din livadă”, este, după unii autori, una dintre cele mai vechi biserici de lemn din ţară. Site-ul www.crestinortodox.ro este una din sursele ce avansează informaţia că „biserica a fost construită în anul 1234, de către un înaintaş al lui Dragoş Vodă. Despre această bisericuţă de lemn nu ştiu mulţi, că a existat, că încă mai există, undeva, într-o livadă cu o cărăruie cu pietre pe ambele părţi, înconjurată de un gard de lemn, având patru morminte în stânga ei, ale celor ce au slujit cândva în ea... Într-un an încă tăinuit de vreme, Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfânt a trecut prin satul Ionăşeni şi s-a închinat la această biserică. Dovada faptului că Voievodul a trecut pe la această biserică este inscripţia care zice: "Io, Ştefan voievod, m-am închinat, în anul."

 Biserica curţii fostului conac boieresc din satul Ionăşeni îşi are începutul în anul 1234, conform inscripţiei de pe o lespede de piatră din biserică. Această biserică a servit drept schit pentru calugări până în anul 1756, când Constantin Balş, proprietarul acestor meleaguri, zideşte Schitul Cozancea, unde se mută calugării din Ionăşeni.

Schitul Ionăşeni rămâne ca biserică parohială pentru cei peste 70 de locuitori care se stabiliseră în jurul schitului. Înfiinţatorul schitului se numea Ionas Balş, care nu se ştie din ce motive devine călugăr, de la care se trage şi numele satului Ionăşeni, conform actului comemorativ din biserica parohială”.

Predarea ştafetei de la o biserică la alta
În anul 1776 se construieşte biserica din cimitirul satului Ionăşeni, tot de către Constantin Balş, aceasta devenind biserică parohială - cu hramul "Naşterea Maicii Domnului". Biserica din livadă rămâne de slujbă numai pentru nevoile curţii boiereşti. Conform datelor adunate de preotul – paroh din Ionăşeni – Vasile Micu, „la anul 1827 ianuarie 18 s-a făcut sfinţirea după reparaţia radicală a bisericii (a bisericii din livadă – n. red), înlocuindu-se draniţa de pe acoperiş. S-a făcut subzidire, punându-i-se temelie de piatră, s-a podit pe jos, punându-se cărămidă pe cant şi s-au tencuit pereţii pe dinăuntru. S-a înlocuit de asemenea şi catapeteasma (conform inscripţiei pe partea din faţă a Sf. Mese, ce arată că Vasile Balş, spătar, Caterina, soţie şi Grigore, fiu, au făcut această reparaţie la biserica ce este a străbunilor lor)”.

 Tot din descrierea părintelui din Ionăşeni mai aflăm că „biserica este construită din bârne de stejar, pe temelie de lespezi de piatră, cu acoperişul din draniţă, după forma vechilor biserici moldoveneşti şi cu împărţirea: altar, naos şi pridvor. În interior nu mai are nici un fel de mobilier - a fost devastată în timpul celui de-al doilea război mondial. În afară de inscripţia amintită de pe Sf. Masă, mai sunt nişte însemnări pe piatra de deasupra unui mormânt din pridvor în 1839, arătând pe cei îngropaţi, tot din neamul Balşilor.

În momentul de faţă, biserica are nevoie de reparaţii la acoperiş, soclu şi interior. Biserica este înscrisă în lista monumentelor istorice la nr. 3892. Întrucât în acest sat mai sunt două biserici, este peste putinţă de reparat din contribuţia sătenilor” (Preot Vasile Micu).
Biserica din cimitir
Este vorba de un alt lăcaş - monument istoric, zidit în 1776 (conform inscripţiei de pe clopotniţă). În 1883, mai scrie preotul Vasile Micu, „preotul N.Costinescu i-a făcut reparaţii generale, acoperind-o cu tablă şi căptuşind-o cu scândură, deoarece bătea vântul printre bârne şi stingea lumânările din biserică. Iarna, din cauza curentului, nu se putea face slujbă. În 1953, din iniţiativa preotului de la acea vreme, se acoperă cu tablă şi se reface zidăria şi interiorul, iar în 1966 s-a reînoit interior şi exterior, aşa că în prezent este în stare bună. Biserica este construită în bârne de stejar pe temelie de piatră, clopotniţa este din cărămidă şi este în corpul bisericii.

În interior este zugrăvită simplu, în culoare bleo. Pe bolta naosului are patru Evanghelişti. Catapeteasma este sculptată, iar icoanele au rame bronzate cu alb. În pronaos se află un mormânt, având pe el drept capac un lemn de stejar. A fost devastat în timpul cel de-al doilea război mondial şi oasele aruncate în curtea bisericii. Pe un Sf. Epitaf este arătat anul 1776, făcut de preotul I.Ionescu, spre pomenirea lui şi a soţiei sale Elena”.
Biserica mare
Deoarece biserica de secol XVIII devenise neîncăpătoare odată cu creşterea populaţiei satului, în 1925 s-a construit o nouă biserică cu hramul "Sf. Constantin şi Elena", care a preluat rolul de biserică parohială, cea din cimitir rămândând doar pentru prohodirea morţilor.
„Monumentala şi frumoasă biserică s-a construit prin stăruinţa şi osteneala vrednicului preot Neculai Costinescu, cu un comitet format din Vasile Isăcescu ca preşedinte, Ioan Bantaş, Gheorghe Corduneanu, Dumitru Romanescu, Neculai Ionescu, Costache Aflăcăiţei, Alexandru Apetroaie şi preotul Neculai Costinescu, ca secretar şi casier. Se începe strângerea fondurilor necesare construcţiei, din „contribuţia poporănilor” şi în special al „condicilor de milă”, în anul 1906. În 1909, la 19 iulie s-a făcut sfinţirea locului şi s-a pus piatra fundamentală de către protopopul judeţului Botoşani, Alexandru Simionescu. Din cauza lipsurilor băneşti, lucrarea a mers încet, aşa că abia în 1913 biserica a fost terminată din roşu şi acoperită cu tablă zincată. În 1014, a izbucnit războiul mondial, lucrările la biserică au încetat până după terminarea lui, când au continuat cu mare greutate din cauza sărăciei şi „scumpetei” adusă de război. Biserica a fost terminată în anul 1925, când la 20 iulie s-a sfinţit.
După preotul Neculai Costinescu, urmează ca preot paroh Vasile Pavel care după 13 ani de rodnică activitate, moare de tifos în 1948. Din 1948, al treilea preot al Ionăşenilor a fost preotul Petru Palaghiu, până în luna octombrie 1991”, rememorează actualul preot paroh, Vasile Micu, ce slujeşte pe meleagurile din Ionăşeni din 1992.
Icoane pictate de Ştefan Luchian
Biserica, din cauza cutremurului din 1940, a suferit avarii, aşa că în anul 1950 s-au făcut reparaţiile necesare, în 1959 s-a renovat şi interiorul, iar în 1966 s-au făcut unele reparaţii la acoperiş. Ca arhitectură, menţionează preotul – paroh, „biserica mare este una din cele mai impunătoare clădiri din localitate şi împrejurimi. Aşezată în centrul satului, pe o lungime de 40 m, îşi înalţă silueta ei, străjuind zarea la mari depărtări, prin turnurile ei ce ating 35 m înălţime.
În interior biserica este pictată în ulei, pereţii încadraţi cu diferite liniaturi artistice şi pictură a diferite scene biblice. Aşa, de pildă, în altar, pe boltă este pictată Maica Domnului cu Pruncul în braţe, iar de o parte şi de alta a tronului doi îngeri ţin o panglică întinsă pe care scrie: „Prea Cea Mai cinstită decât Heruvimii”. Pe pereţii altarului sunt pictaţi Arhidiaconii Laurenţiu şi Ştefan şi Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan. Pe bolta naosului are 4 evanghelişti şi Pantocratorul, iar pe pereţii laterali diferiţi sfinţi şi scene biblice. Pe plafonul cafasului este pictat Sf. Ioan Botezătorul înaripat.
Toate icoanele, începând cu catapeteasma care este artistic sculptată, sunt lucrate de pictorul Ştefan Luchian, după modelul Catedralei Mitropolitane din Iaşi, la dorinţa preotului Neculai Costinescu, ctitorul acestui sfânt locaş. Lucrarea a fost executată în condiţii excelente în decurs de trei ani: 1921-1924.
Trei policandre din alamă masivă ornează centrul bisericii, precum şi trei sfeşnice din acelaşi material, lor adăugându-li-se strana arhierească din stejar, bine păstrată” (Preot – paroh Vasile Micu). (Articol realizat de Carmen Moraru)

Farmece de iubire, de-a lungul timpului

* În tradiţia populară, un loc de frunte, au ocupat, de când lumea, farmecele, descântecele şi vrăjile „de iubire” *
Pe timpuri, totul avea cu totul alt farmec, nu ca astăzi, când vrăjitoarele „de toate culorile” îşi oferă serviciile la „Mica publicitate”. Nici „Valentine’s Day” nu a fost dintotdeauna sărbătoarea supărător de comercială ce a devenit în zilele noastre. În opinia Stelianei Băltuţă, muzeograf – etnograf, „lumea modernă îngroapă tradiţiile. Sfântul Valentin vine de la un vechi carnaval, din perioada medievală. Se observă şi existenţa aceluiaşi sufix Val – entin, Carna – val. Tinerii purtau măşti, se întâlneau, se cunoşteau, se îndrăgosteau. Şi Valentine şi Dragobetele sunt în perioada de deschidere a legăturilor de cuplu. Faptul că natura se deschide către viaţă influenţează şi natura umană.”.
Poceala nu dă bine la flăcăi
Multe din sărbătorile populare au elemente ce sunt legate de grija faţă de relaţiile de cuplu. Sfântul Trifon, de exemplu, ce se sărbătoreşte pe 1 februarie, e ţinut mai ales de femei, pentru a fi ferite de poceli. „Odată, la Hudeşti, am întâlnit femeile ce veneau cu agheazmă de la biserică”, povesteşte Stelian Băltuţă. „Mi-au spus: „suntem ca şi sfinţite şi frumoase şi apărate de rele”. Evident, voiau să fie frumoase pentru partenerii lor...”. O altă tradiţie de care s-a ţinut cont bună vreme a fost aceea ca de Stretenie, pe 2 februarie, să nu se facă nunţi, pentru că însurăţeilor nu avea să le meargă bine în căsnicie...
Varianta românească a Valentine Day
De ceva ani, românii şi-au adus aminte că au şi ei o sărbătoare, „Dragobetele”, ce ar putea contracara într-o oarecare măsură ascendentul din ce în ce mai mare al occidentalului „Valentine’s Day” pe meleagurile noastre. Data la care se celebrează Dragobetele nu e aceeaşi peste tot, în unele locuri fiind 24 februarie, în altele 1 martie şi, după cum am aflat recent, şi 9 martie. Dacă ne oprim la prima dată, e o zi în care tradiţia spune că „ se împerechează păsările şi că se ţine, neapărat, pentru trai bun în familie”. „Se mai spune că, pentru ca unei fete să-i fie bine tot anul sau chiar să se căsătorească, trebuie să pună mâna pe un bărbat în ziua de Dragobete. Practic, după, urmau şezători, clăci, hore, se mergea la biserică, aşa că erau mari şanse ca tinerii până în toamnă să se poată lua. De fapt, flăcăii studiau terenul încă de la Sărbătorile de iarnă, când intrau în case şi vedeau cât sunt de curate, cum e zestrea... În unele comune, cum ar fi Cristineşti şi Ibăneşti, o dată ce fata era aleasă, perechile proaspăt formate erau mult mai îngrijit îmbrăcate. Tinerii deveneau mai responsabili”, e de părere Steliana Băltuţă. În aceeaşi opinie, „Dragobetele e ca Zburătorul, ca o fantasmă care vine pe furiş şi sărută fetele ca să aibă noroc, să fie jucate la horă şi, în final, să se căsătorească”.
Şi mărţişorul îi lega pe tineri
Zona noastră e una dintre puţinele din ţară, dacă nu chiar singura, în care fetele dau mărţişoare băieţilor (de obicei se întâmplă invers). „Mai demult, fetele brodau batiste pe care flăcăii şi le puneau la mână atunci când erau vornicei. Scriau, de exemplu, „Domnişoara Aglaia pentru Gheorghiţă...”. Fata arăta, astfel, drăgălăşenie faţă de cel ales. Obiceiul cu mărţişorul e o continuare al celui cu batista”, punctează muzeograful botoşănean. Pe 1 martie, fetele alegeau băieţii şi făceau cele mai frumoase mărţişoare pentru cei ce le erau dragi. „Ziua de 8 martie nu are legătură cu tradiţia populară. Fiind o sărbătoare internaţională, e mai puţin conştientizată”, susţine Steliana Băltuţă.
Vrăji, descântece, farmece
De multe ori, vrăjile şi descântecele se făceau în nopţile cu lună plină, când se vedea prin fereastra luminată. „În astfel de nopţi, dragostea e mai puternică. Se făceau descântece fie pentru ca fetele să-şi găsească alesul, fie să-l atragă pe cel ce nu le bagă în seamă, sau pentru a-i vindeca pe cei „bolnavi” din dragoste. Farmecele se făceau la anumite ore sau în anumite zile, îndeosebi sâmbăta, duminica, la revărsatul zorilor (până nu răsărea soarele), ori seara.Vrăjitoarele spuneau şi descântece malefice, ca să-i despartă pe unii sau chiar pentru moarte. Altele erau pentru refacerea căsniciilor, ca să-i aducă înapoi pe soţul sau pe soţia rătăcitoare. În nopţile fără lună plină, se rosteau blesteme pentru cel plecat: „să pocească, să orbească, să-i sară ochii din cap, să-i ajungă gura la spate...”, descrie Steliana Băltuţă. Multă vreme s-a dat şi „în bobi”, cu grăunţe de porumb. Funcţie de grupele de bobi, se ghicea viitorul îndrăgostiţilor, ursita lor. În paralel, se rosteau tot felul de incantaţii. Cu farmecele tot vrăjitoarele erau „responsabile”. „În pive de piatră se pisau tot felul de plante, din care se făceau fierturi descântate, ce trebuiau să ajungă la cel drag”.
Plante erotice
Conform unei clasificări riguroase realizate de etnografi, “magia erotică se făcea prin păpuşi, descântece de dragoste, descântece de legat, descântece de dragoste cu buruieni, descântece de măritat şi descântece de făcătură”. Magia descântecelor de dragoste cu buruieni era “prima în top”. Descântătoarea, după ce postea toată ziua, “lucra” cu ulcele noi, apă de la izvor, batista nouă şi plante mirositoare: busuioc, leuştean, sânziene, frunză de plop, plante miraculoase fiind şi mătrăguna şi cicoarea. Busuiocul era şi este un stimulent erotic cu multiple întrebuinţări. Aşezat sub păr sau în sân, avea puterea de a capta dragostea celui dorit. În ziua de Sfântul Gheorghe, fetele semănau busuioc înainte de răsăritul soarelui, “şi cu gura îl udau, cu apă neîncepută, până nu răsare”. Dacă reuşeau să-i pună unui flăcău la brâu sau în păr busuioc, erau sigure că aveau să-i câştige dragostea. Şi menta rămâne un stimulent erotic, ea fiind considerată “planta babelor”. Cât priveşte descântecul de mătrăgună, era de două feluri: de “mătrăgună bună” şi de “mătrăgună rea”. În primul, se invoca ajutorul Sfintei Marii pentru ca femeile, fetele, să fie cinstite şi iubite de bărbaţii sau feciorii pe care îi doreau.
Vrăjitoarele de la capătul satului
E evident că nu oricine putea deveni vrăjitoare în timpurile trecute. „De obicei, era vorba de femei singure, necăsătorite, care aveau casa la marginea satului. Nefiind prea frumoase, nu erau nici curtate şi atunci îşi căutau menirea. Marea majoritate stăteau pe lângă o vrăjitoare o vreme, deşi secretul se cam păstra. Nu le oprea nimeni să găsească inclusiv „metode” noi”, dezvăluie etnograful botoşănean. „Vrăjitoarele erau persoane închise în sine, care inspirau teamă şi care nu-şi puteau folosi puterea pentru ele. Pe vremuri, era câte o vrăjitoare în fiecare sat, sau măcar una la două sate. Numai că modernismul, informatizarea a făcut vrăjitoarele de altădată să dispară...”, recunoaşte Steliana Băltuţă.
Noaptea de Sfântul Andrei
E poate noaptea cea mai plină de vrajă din timpul anului. În acea perioadă, se face trecerea spre o nouă etapă a anului, când se micşorează ziua, prilej perfect pentru vrăji, multe cu conotaţii umoristice. „Într-o astfel de noapte se pot aduna toate forţele naturii. Conform unui obicei, fetele, seara târziu, legate la ochi, numără un număr de pari din gard şi se opresc la unul, unde leagă o fundă roşie. Dimineaţa se uită la par. Dacă este drept, neted şi frumos, aşa îi este şi ursitul. Dacă e strâmb şi cioturos, va avea parte de un bărbat bătrân şi urât. Pe cel de care îşi vor lega destinul îl mai pot vedea la miezul nopţii, în apa fântânii, într-un vas cu apă sau într-un inel. Se mai spune că dacă se uită în oglindă, cu lumânări în jur, fetele vor vedea şi chipul ursitului. Îl pot şi visa, dacă dorm noaptea cu busuioc sub pernă. Conform unei alte tradiţii, seara fetele mănâncă o turtă foarte sărată şi se culcă însetate. Cine le aducea apă în vis, acela avea să le fie alesul”, mai spune Steliana Băltuţă. Numai că Sfântul Andrei nu e singura sărbătoare înaintea căreia magia e la ea acasă. Se apela la prezicătoare, vrăjitoare, descântătoare, în serile din preajma Crăciunului, Anului Nou, Sfântul Vasile, Bobotează, Rusalii sau Sânziene, multe obiceiurile ce ţineau de magie devenind datini populare, practicate de întreaga comunitate.
„Era o complexitate de viaţă spirituală, în care predominau farmecele pozitive”, încheie Steliana Băltuţă.

Amintiri de la mănăstirea Sihăstria Voronei

* La lăcaşul din cult amplasat într-un peisaj de vis se regăseşte o icoană unică în ţară *

 Construcţia bisericii Mănăstirii Sihăstria Voronei a început în 1857, ctitori fiind un grup de şase călugări, în frunte cu monahii Ioanichie şi Mardarie. Stareţ al mănăstirii Vorona, în acea vreme, era arhimonahul Iosif Vasiliu (1853-1876), care primise “poruncă” pentru o nouă zidire de la domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza. Biserica, se menţionează pe sihastriavoronei.mmb.ro, a fost sfinţită în anul 1865, martie, 25 de către PS Arhiereu Chesarie Sinadon, având hramul Buna Vestire. Ulterior, a primit şi al doilea hram: Duminica Tuturor Sfinţilor. Biserica a fost terminată în 1876.

Elemente arhitectonice şi picturi originale

Din punct de vedere arhitectural, originalitatea bisericii este dată de cele trei abside marcate de câte patru coloane. Pridvorul de lemn s-a adăugat ulterior. În dreptul altarului, pe peretele exterior nordic, pictorul Gavrileanu a refăcut scena "Judecata Viitoare" în 1990, fiind vorba de o pictură creată de Vasile Scarlat în 1930. Pictura interioară a fost executată în ulei, în stil neo-bizantin, într-un interval de 15 ani (1861-1876), de către schimonahul Vladimir Machidon, “vieţuitor” în mănăstire, în vremea când avea venerabila vârstă de 100 ani. A fost restaurată în cea mai mare parte în 1945, de către pictorul Dumitru Simon.

Catapeteasma posedă o bogată sculptură, fiind împodobită cu stâlpi sculptaţi şi diverse ornamente. În faţa catapetesmei, pe peretele din stânga este reprezentată "Legea Veche", printr-o femeie ce ţine în mână o cruce necompletă în forma de "T ", iar pe peretele din dreapta e reprezentată "Legea Nouă ", printr-o femeie ce ţine în mână o cruce completă. Este cea mai completă şi ingenioasă reprezentare a "Legii Vechi şi Noi", unică în bisericile judeţului Botoşani.

Icoana Maicii Domnului din faţa catapetesmei se deosebeşte de icoanele de acelaşi fel ce se întâlnesc în iconografia ortodoxă. În pictura de la “Sihăstria Voronei”, Maica Domnului nu îl ţine în braţe pe Pruncul Iisus, ci îl duce de mână. Prin originalitatea ei, icoana este unică în ţara noastră. Atât catapeteasma cât şi icoana “Maicii Domnului cu Pruncul de Mână” sunt înscrise în Patrimoniul Naţional.

Paraclisuri, troiţe şi agheazmatar de reală valoare

În 1940, când era egumen protosinghelul Ghedeon Verenciuc (1920-1947), s-a construit paraclisul cu hramul "Sf. Mina" - sfinţit pe 9 septembrie 1941 de ÎPS Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei. Sub conducerea protosinghelului Sava Iftode (1947-1959), au fost construite clopotniţa şi agheazmatarul (1958). Agheazmatarul, conform celor scrise pe sihastriavoronei.mmb.ro, iese în evidenţă prin unicitatea picturii. Are întreaga cupola acoperită cu picturi reprezentând stările sufleteşti ale omului, percepute prin prisma omului bun şi a omului rău.
Înainte de intrarea pe drumul ce duce la mănăstire, la o distanţă de 300 m, pe drumul dintre Vorona şi Oneaga, este amplasată troiţa cu hramul "Sf. Proroc Ilie", construită în 1984 de ieromonahul Pimen Chirilă. La aproximativ 1,5 km de mănăstire, în inima codrului, se mai cunosc urmele unui paraclis ce avea hramul "Sf.Treime". Fusese ridicat în timpul celui de-al doilea război mondial, în 1944, de părintele Ioachim Boghinus ajutat de egumenul de atunci (protosinghelul Ghedeon Verenciuc), ca o împlinire a unei făgăduinţe făcute lui Dumnezeu, aceea de a păzi odoarele mănăstirii de invazia sovietică. Sfinţirea s-a făcut în 1950 de ÎPS Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei.

Comuniştii i-au pus lacăt timp de un deceniu

După instaurarea regimului comunist, obiectele cu valoare de patrimoniu (vase sfinte, cruci argintate etc.), au fost confiscate. Mai mult, între anii 1959-1968 mănăstirea a fost închisă ca urmare a Decretului nr.410 - din 1959. La redeschiderea sa din 1969, construcţiile se aflau într-o stare accentuată de degradare. În timpul egumenului Ghenadie Verenciuc (1968-1972), s-au făcut unele reparaţii.

În 1973, este numit egumen ieromonahul Visarion Pâsnei, decedat la 28 noiembrie 1991.

La 1 aprilie 1991, a fost numit stareţ protosinghelul Ghedeon Huţanaşu. În acelaşi an Sihăstria Voronei a fost ridicată, prin decizie a Sfântului Sinod al BOR, la rang de mănăstire. Între anii 1993-1997 s-a construit casa "Sf. Proroc Ghedeon", sfinţită la 25 martie 1997 de PS Episcop Vicar Calinic Botoşăneanul.

Guvernator rus, devenit sihastru pe meleagurile noastre

Între numeroşii părinţi care au sfinţit pământul din jurul mănăstirii, la loc de cinste se află “Sf. Cuv. Onufrie”, considerat cel mai mare sihastru de pe meleaguri botoşănene. În 1749 încă mai era guvernator al unei provincii din Rusia. Apoi, datorită persecuţiilor religioase din Rusia secolului al XVIII-lea, a fugit în Moldova, unde s-a călugărit. În 1763, l-a cunoscut pe Stareţul Paisie la Mănăstirea Dragomirna, cu care a întreţinut, de-a lungul timpului, o bogată corespondenţă. “Sf. Cuvios Onufrie a avut şi-a dus viaţa pustnicească în codrii din jurul schitului Sihăstria Voronei, într-o peşteră din malul Bahluiului, nu departe de izvoare. A avut şi preocupări cărturăreşti, copiind un număr de opere ale Sfinţilor Părinţi, după traducerile şi redactările stareţului Paisie. Sf. Cuvios Onufrie este considerat ctitorul duhovnicesc al mănăstirii Sihăstria Voronei, lucru confirmat de P.S. Arhiereu Chesarie Sinadon (1789-1888), într-un "Cuvânt de îndemn la ajutorarea zidirii Săhăstriei Voronii". Învrednicindu-se de darul preoţiei, cuviosul Onufrie era slujitor ales al celor sfinte şi duhovnic al multor şihaştri din pădurile Voronei. Săvârşind călătoria acestei vieţi şi cunoscând dinainte sfârşitul său, şi-a dat fericitul său suflet în braţele lui Hristos în primăvara anului 1789, la 29 martie, în zilele sărbătorii Învierii Domnului”. (sihastriavoronei.mmb.ro)

Costumul popular, pe cale de dispariţie în satele botoşănene

* Din când în când, la sărbătorile din satele botoşănene ori duminica, la biserică, oamenii încă mai îmbracă straiul popular *

 E drept, e vorba de un port pe care îl vedem frecvent pe scenele festivalurilor ori la televizor. Numai că e cu totul altceva când vezi câte-un sătean purtând, cu mândrie, costume populare îngălbenite de vreme şi de vremuri. În numărul din martie 2008 al Revistei “Forum cultural”, editată de “Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani”, doctorul în etnografie Angela Paveliuc Olaru îşi apleacă atenţia asupra portului popular din zona Botoşanilor. În analiza sa, etnograful botoşănean porneşte de la studiile făcute în satele botoşănene, relevante fiind şi discuţiile cu Grapina Grădinaru, de 79 de ani, din Băluşeni şi Ileana Pricop, de 70 de ani, din Rădeni, Frumuşica.

Costum femeiesc frumos ornamentat

Portul popular perpetuat în satele botoşănene se compune, la femei, “din cămaşă cu altiţă, catrinţă, şitoare, bondiţă. Cămaşa femeiască cu altiţă păstrează croiul cămăşilor încreţite la gât. Ornamentica cămăşii de astăzi este mai bogată, în special pe piepţi şi spate. Se menţin încă motivele geometrice alături de motivele florale, întâlnite mai des. Gama cromatică este mai variată (pe lângă negru şi roşu, apare verdele, galbenul, albastrul etc.).

Catrinţa ia tot mai mult aspectul celei din Bucovina (poate şi datorită faptului că-n Bucovina costumul popular este purtat frecvent). Şi-n ornamentica catrinţei se observă tendinţa tot mai accentuată către îmbogăţirea decorului. Se combină vrâste de diferite culori, se foloseşte firul sau beteala pentru a obţine efecte decorative deosebite. Şitoarea sau bârneaţa este piesa din costumul popular care se păstrează aproape neschimbată şi în evoluţia căreia nu au intervenit schimbări în ornamentică”, descrie Angela Paveliuc Olaru.  

Tot ea mai subliniază faptul că “materia primă, materialul folosit în confecţionarea pieselor de port din costumul actual este total diferit de tot ceea ce a fost folosit în costumul vechi, tradiţional. Pânza de cânepă, de in, de bumbac, este înlocuită frecvent cu material de fabrică oarecum asemănător cu cel din casă, cu însuşiri care permit executarea pe fir a unor motive decorative. Catrinţele nu mai sunt lucrate din lână ci din aţă de fabrică. La o catrinţă intră mai multe jurubiţe. La fel chinga sau şitoarea. În picioare femeile poartă pantofi cumpăraţi. Piesele de costum femeiesc descrise alcătuiesc costumul naţional purtat, în zile festive, mai mult de tineret”.

Straiul bătrânelor, diferit

Din fericire, în portul de fiecare zi se mai perpetuează şi elemente ale costumului tradiţional. Cămaşa dreaptă, slobodă, “este frecvent purtată de bătrâne, cu rol de cămaşă în adevăratul sens al cuvântului, peste care se îmbracă apoi bluza, piesă de

port modernă. Cămaşa dreaptă are acelaşi croi şi aceeaşi sumară ornamentică ca a cămăşii de tip vechi. Cămaşa de tipul amintit se poartă frecvent în toată zona.

Pentru calităţi de ordin practic (ţine cald, este rezistentă la purtat etc.), precum şi în virtutea tradiţiei care există mai vie în vestul zonei, se mai poartă catrinţa, în

zilele de lucru, chiar de femeile mai tinere (30 - 40 ani). Catrinţa este asociată bluzei de

tip orăşenesc şi este considerată ca făcând parte din costumul de lucru, excluzându-se

aproape în totalitate prezenţa ei în portul de sărbătoare. În restul zonei cercetate, se întâlnesc catrinţe purtate în zilele de lucru, cu totul întâmplător.

Bundiţa a rămas prezentă în portul de toate zilele şi uneori în portul de sărbătoare. Ornamentată sumar cu tasma, fără prim, iar uneori îmbrăcată în material de oraş, bundiţa este păstrată, fiind practică şi necesară pentru anotimpul friguros. În rest, costumul de toate zilele al ţărăncilor nu se deosebeşte cu nimic de costumul de oraş. (“Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular”, Angela Paveliuc Olaru)  

Costum bărbătesc, nepractic în zilele de lucru 

 Deşi portul popular al bărbaţilor a fost păstrat în zonă, până în secolul al XX-lea, într-o formă nealterată, unitară, el nu se mai regăseşte deloc în zilele de lucru.

Şi asta pentru că, se menţionează în Revista “Forum cultural” din martie 2008, portul tradiţional “compus din iţari, izmene, cămaşă dreaptă (cămeşoi), cămaşă cu fustă, brâu şi chingă nu mai este practic. Materialul din care se confecţiona costumul cere timp. Culoarea albă predominantă constituie un impediment serios, nu este deloc practică

în munca de fiecare zi. Aşa se face că, s-a renunţat la cămaşa albă, cu uşurinţă, preferându-se cămaşa colorată, din comerţ, comodă la purtat şi spălat. S-a renunţat la

portul iţarilor, în favoarea pantalonilor de culori mai închise. S-a menţinut într-o

oarecare măsură portul brâului, pentru sănătate”.

În evoluţia costumului popular se mai remarcă un aspect legat de ornamentica pieselor de port tradiţionale. Acestea, explică Angela Paveliuc Olaru, “iniţial erau ornamentate foarte simplu sau deloc. În evoluţia lor s-a înregistrat o perioadă, (sfârşitul secolului

XVIII – începutul secolului XIX), când în ornamentică şi colorit s-a manifestat tendinţa de îmbogăţire a decorului (perioadă de mare înflorire a artei noastre populare).

În prezent, aceste piese de port sunt iarăşi foarte simplu ornamentate, ajungându-se la

soluţiile cele mai utile şi puţin costisitoare.

Şi în costumul popular bărbătesc se păstrează boanda - deloc ornamentată. Sumanul a dispărut aproape cu desăvârşire. Îl mai păstrează bătrânii care îl îmbracă rar şi îl împrumută tinerilor pentru sărbătorile de iarnă. Cojoacele lungi se poartă din ce în ce mai rar. Se mai poartă cojoacele scurte cu mâneci, truparele. Portul orăşenesc, costumele moderne, paltoanele, au luat locul costumului popular tradiţional, viu încă în amintirea bărbaţilor”.

Sobrietate şi unitate

O concluzie a analizei făcute de doctorul etnograf botoşănean este aceea că “ornamentica costumului de Botoşani excelează printr-o tendinţă de simplitate şi sobrietate mai accentuată ca în alte zone ale Moldovei (Bucovina, Vrancea etc). Coloritul, un alt element în stabilirea unităţii costumului de Moldova este redus de cele mai multe ori la culorile primare: negru, roşu şi alb. Mai târziu apare asociat verdele, albastrul şi galbenul – într-o măsură mai redusă.

Istoria zbuciumată a Ţinutului Herţa

 * Teritoriul ce a fost până în 1940 românesc este actualmente în Ucraina, majoritatea satelor fiind, încă, cu populaţie românească *

Ţinutul Herţa este aproximativ acelaşi cu raionul Herţa din Regiunea Cernăuţi (Ucraina). Populaţia acestui teritoriu este de 32.000 de locuitori (conform recensământului din Ucraina din 2001, citat de wikipendia.org). Conform aceluiaşi site, “93% din populaţie este de etnie română şi toate satele din raion sunt exclusiv româneşti, în afară de satul Mamorniţa (situat în extremitatea nord-vestică a regiunii), care e în principal locuit de ucraineni. Teritoriul a aparţinut Principatului Moldovei iar apoi României până în anul 1940, când trupele sovietice l-au ocupat, deşi potrivit anexei secrete a tratatului de neagresiune sovieto-german de la 1939, Uniunea Sovietică nu pretindea decât ocuparea Basarabiei. Prin urmare, teritoriul a fost dat Ucrainei şi, din 1991 până astăzi, face parte din statul ucrainean. Conform tratatului de prietenie dintre România şi Ucraina din 1997, România renunţă la acest teritoriu”.

Organizare de secol XVII – XVIII

Mult mai multe date despre ţinutul învecinat cu judeţul Botoşani aflăm din volumul “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”, semnat de profesor dr. Ioan Murariu. “Din punct de vedere administrativ – scrie profesorul stabilit actualmente la Bacău – până în anul 1775 localitatea Herţa şi satele din jur au făcut parte din ţinutul Cernăuţi, amintit pentru prima dată într-un document de la Ştefan cel Mare din iunie 1476. În perioada 1741 – 1743, pe când domnea a doua oară, Constantin Vodă Mavrocordat a împărţit fiecare ţinut moldovenesc în câteva subdiviziuni administrative, numite ocoale… Ţinutul Cernăuţi cuprindea patru ocoale”. Acelaşi autor mai face referire la războiul ruso – turc din secolul XVIII, terminat cu victoria ruşilor şi cu Pacea de la Kuciuk – Kainargi (1774), în urma căruia Imperiul Austriei a reuşit, cu acordul Ţarinei Ecaterina  a II-a şi a Sultanului Abdul Hamid I, să anexeze Ţinutul Câmpulung – Suceava şi cea mai mare parte a ţinuturilor Suceava şi Cernăuţi (trei ocoale de la Cernăuţi). În acea vreme, “20 de sate, plus Târgul Herţa, au rămas în Ţara Moldovei şi, cândva în perioada 1776 – 1788, au fost organizate într-un ţinut nou, cu numele de Herţa. Centrul administrativ al acestui mic ţinut era localitatea Herţa… ce devenise târg în anul 1672 printr-un hrisov al domnului Gheorghe Duca. Al 20-lea sat rămas în Moldova, numit Tureatca, a făcut parte din Ocolul Berhometele al Ţinutului Dorohoi începând cu anul 1834… Ca unitate administrativ – teritorială, micul ţinut Herţa s-a menţinut până pe 12 februarie 1834… În acel an, au fost desfiinţate ţinuturile Herţa, Hârlău şi Cârligătura, teritoriile acestora fiind incluse în ţinuturile vecine. Ţinutul Herţa, cu vechii săi codri care în Evul Mediu erau stăpâniţi de cei mai temuţi haiduci moldoveni, a fost unit cu ţinutul vecin, Dorohoi, formând unul din ocoalele acestuia” (Ioan Murariu, “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”).

 De la ocoale la plăşi  

Aceeaşi istorie mai menţionează faptul  că “după Unirea Principatelor Române (1859), domnul Alexandru Ioan Cuza a transformat în 1864 ţinuturile moldoveneşti în judeţe, iar ocoalele în plăşi, după model muntean. Ocolul Herţa din Ţinutul Dorohoi a devenit atunci plasa Herţa din ţinutul Dorohoi, situaţie care s-a menţinut până în 1940. În unele momente din această perioadă, Plasa Herţa a cuprins Herţa a cuprins aceleaşi sate ca şi vechiul ţinut Herţa, în număr de aproape 30. În alte momente a fost mai mare, cuprinzând şi sate ce altădată aparţineau de ţinutul vecin, Dorohoi. De exemplu, în 1937, când m-am născut, plasa Herţa, mult mai mare decât vechiul ţinut cu acelaşi nume, era formată din 47 de sate, între care se afla şi satul meu natal, Dămileni”, rememorează profesorul Murariu.

Şcoala începătoare românească

Documentarea făcută de autorul volumului cu tentă istorică mai scoate la iveală informaţii despre învăţământul de acum mai bine de două secole în urmă: “Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ţinut a funcţionat o singură şcoală – cea din târgul Herţa. În anul 1794, între bunurile Bisericii “Sf. Gheorghe” din Herţa se afla “o casă de şcoală lângă biserică, făcută iarăş cu banii bisăricii”. Mai târziu s-a numit “Şcoala începătoare românească”. Aici a învăţat şi Gheorghe Asachi, avându-l ca dascăl (învăţător), pe Ştefan Raerezul. Dintr-un hrisov ce poartă data de 15 mai 1804 aflăm că domnul Alexandru Moruzi a dăruit biserica din Herţa “spitalului ce s-au zidit de către domnia me în Sf. Mănăstire a Sf. Spiridon”. Biserica a fost dăruită, cu toate bunurile sale, între care o casă “aproape de biserică, care este şcoală”. Este posibil ca un număr mic de copii să fi învăţat scrisul şi cititul şi pe lângă alte biserici vechi din ţinut. Acest fenomen a existat în Ţările Române în tot Evul Mediu”.

Ortodoxia, la ea acasă 

Bisericile din Ţinutul Herţa erau în totalitate ortodoxe, aceast lucru reieşind din Marele dicţionar geografic al României din 1898 – 1902, dar şi dintr-o serie de “Note la monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoiu cu personalul clerical aflat la punerea în aplicare a nuoei legi clericale din 1893 – 1894” - Tipografia judeţului Dorohoi. Studiind cele două surse, ce conţin şi unele neconcordanţe, profesorul Ioan Murariu face mai multe referiri la povestea uneia dintre cele mai vechi biserici, “Sf. Gheorghe” din târgul Herţa, ctitorită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către pitarul Ilie Holban: “Ilie Holban a avut şase băieţi şi o fată (Vasile, Toader, Ilie, Andrei, Gheorghe, Ştefan şi Maranda), cărora le-a împărţit averea, prin testament, la 2 august 1785. Bătrânul pitar scria atunci despre fiul său Gheorghe că “s-au dus de la mine de acasă fără de voia me şi, mergând la Ţarigrad, s-au însurat şi au murit de ciumă”. În continuare, tatăl preciza că “i-am făcut şi lui parte, că i-am făcut o Sfântă biserică în târgul Herţii, cu care biserică am cheltuit 1.500 lei”. Această biserică, despre care credem că a fost zidită prin anii 1775 – 1780, s-a numit “Sf. Gheorghe”. Avea în proprietate trei case şi o dugheană în Herţa, iar de la Breasla ciubotarilor din târg primea în fiecare an câte 20 de lei. Pe data de 17 iunie 1784, Elenco Holban, fiica răposatului Gheorghe Holban a închinat biserica “Sf. Gheorghe” din Herţa, cu toate veniturile, bisericii “Sf. Ioan din Kuruşmecea (Ţarigrad).

Lăcaş de cult bogat     

Tot la vreme de secol XVIII şi mai apoi, biserica din Herţa avea o zestre impresionantă: “prin hrisoave domneşti, până în 1795 biserica “Sf. Gheorghe” a fost înzestrată cu importante surse de venituri, după cum urmează: mortasipia (taxă pe vânzarea sau cumpărarea de cai, boi, vaci şi iepe în zilele de iarmaroc) din târgurile Focşani, Ţuţora, Foleşti (sau “Chele Arsă”), Fălticeni, Dorohoi, Chişinău şi Stroeşti; veniturile din vatra târgului Dorohoi; moşia Vârfu Câmpului din judeţul Suceava; 20 sălaşe de ţigani rudari; câte 400 de lei pe an din bani răsurilor (adaos la bir, din care se plăteau lefurile slujbaşilor Statului), adunaţi de la ţiganii domneşti; câte 20 de lei pe an de la breasla ciubotarilor din Herţa. În ziua de 15 mai 1804, domnitorul Alexandru C. Moruzi a închinat biserica “Sf. Gheorghe” din Herţa Mănăstirii “Sf. Spiridon” din Iaşi…

Pe teritoriul ţinutului Herţa a existat o singură mănăstire, cea din satul Mogoşeşti, ctitorită în anul 1818 de călugărul Sava Holban (Ioan Murariu, “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”).

Valorizarea comorilor trecutului, paşaport ideal pentru un viitor mai bun

* Orice localitate născută cu secole în urmă păstrează “relicve” ale unui alt timp, ce nu trebuie lăsate să se distrugă *

A devenit o obişuinţă să vorbim despre patrimoniul cultural şi istoric, despre ce ar trebui să facem pentru salvarea lui, numai că, de multe ori, vorbele nu au nici măcar consistenţa fumului. Pe alocuri, un proiect precum cel din Centrul vechi al Botoşanilor îţi schimbă percepţia despre inconsistenţa “bunelor intenţii” clamate perpetuu şi începi să crezi că – de undeva – ar putea veni o schimbare în bine.  

În aşa ceva crede profesorul Ilarion Mandachi, ce locuieşte în Dorohoi, oraş care se simte că-i este drag, de-a binelea. În opinia dumisale, „eforturile deosebite ale ultimilor edili ai oraşului Dorohoi de a-l transforma într-un centru modern, curat şi civilizat, care să te îmbie a-l vizita, încep să-şi arate roadele. Dar, mai sunt  multe de făcut până ce Dorohoiul va deveni cu adevărat un oraş care să te atragă. Nu mă refer doar la repararea străzilor şi trotuarelor, ci aduc în discuţie şi necesara dispariţie din Centrul oraşului a vechilor case - acum în ruină - de pe strada Dimitrie Pompei, continuată cu strada Schitul Gorovei, precum şi a ruinelor cu care începe dinspre centru strada George Enescu. Probabil se va găsi o rezolvare şi pentru temelia proiectatei Case de Cultură din centru” îşi exprimă speranţa dorohoianul - ce este autor a numeroase lucrări cu tentă monografică.

Reclame pentru monumente şi construcţiile noi din Dorohoi

În aceeaşi opinie, cel de-al doilea municipiu al judeţului ar putea trezi interesul turiştilor dacă la intrările dinspre Botoşani, Suceava, Racovăţ, Siret şi Darabani ar fi amplasate reclame şi panouri cu ce are Dorohoiul mai frumos. „Mă refer la câteva monumente de adevărată şi veche artă cum ar fi: Biserica „Sf. Nicolae” - ctitorită de Ştefan cel Mare în 1495, Bisericuţa de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), Catedrala oraşului (1894), Primăria (1907), Prefectura (1899), Colegiul „Gr.Ghica VV”(1893), clădirea veche a Seminarului Teologic „Pimen Mitropolitul”(1926), Casa Municipală de Cultură (1925), clădirile moderne ale şcolilor generale nr.1, 2, 4, 5, 7, 8, dar şi impresionanta sală de sport amplasată în curtea fostului Regiment „29 infanterie” de pe Bulevardul Victoriei, precum şi două săli asemănătoare, dar mai mici, de la colegiul „Gr.Ghica VV” şi Şcoala nr. 8”, detaliază profesorul Ilarion Mandachi.

Muzee şi parcuri ale unor alte timpuri

Atunci când vrei să valorizezi un teritoriu, nu poţi s-o faci dacă nu acorzi atenţia cuvenită

muzeelor oraşului. „De primă însemnătate este Casa memorială a celui mai mare muzician român, George Enescu, pe a cărui diplomă de absolvire a Conservatorului din Viena scrie clar „George Enescu-Dorohoi”. George Enescu se întorcea mereu cu drag în oraşul nostru şi susţinea concerte de neuitat. De asemeni, impunător este şi Muzeul Ştiinţelor Naturii. Apoi biblioteca municipală, găzduită în clădirea ce a fost cândva sediul Prefecturii judeţului Dorohoi, are peste 75.000 volume, printre care unele de o valoare documentară incontestabilă”, subliniază profesorul dorohoian.

Tot el crede că şi parcurile oraşului se pot transforma, fără doar şi poate, într-un important punct de atracţie, unele având peste un secol de „viaţă”. „Mă gândesc la Parcul Brazi, a cărui amenajare a început în 1901. Apoi parcul „Aurora” - situat lângă Muzeul de Ştiinţele Naturii - amenajat în 1902. Ambele parcuri se datoresc iniţiativei unui excelent gospodar –primarul Gheorghe Marcu. În afara lor există şi parcurile din jurul Primăriei, cel de lângă Casa Corpului Didactic, parcul din centrul oraşului în care tronează statuia lui Ştefan cel Mare, parcul de lângă Poşta centrală şi parcul „Cholet” din faţa spitalului municipal. Au mai fost două parcuri importante, astăzi dispărute: parcul Point Rond (1866) pe strada Dumbrava Roşie, pe locul unde s-au construit casele pentru sinistraţi, şi parcul de la gară, trecut în proprietate particulară. Se mai proiectează un alt parc, mai jos de Casa de apă, unde Primăria oraşului şi un dorohoian sufletist vor să amenajeze un parc al holocaustului în amintirea martirilor evrei ucişi la începutul celui de al doilea război mondial”, dezvăluie Ilarion Mandachi.

Dorohoieni de valoare

Cel de-al doilea municipiu al judeţului mai are pe „cartea sa de vizită” şi numeroşi oameni de artă, ştiinţă şi cultură plecaţi de pe aceste meleaguri, trecerea lor prin spaţiul dorohoian putând fi prilej de remember pentru potenţialii turişti. „Îi amintim pe academicienii Dimitrie Pompeiu - matematician, Alfred Teitel - medic farmacist, Petru Botezatu - filosof, Theodor Ionescu - fizician,Constantin Romanescu - medic psihiatru, dar şi marii pictori şi sculptori:Cârdei Chirica Ioan, Dumitru Chipăruş, Alexandru Istrati, Gheorghe Tomaziu, Ion Murariu, Silvia Oniţă, Val Gheorghiu, Marcel Olinescu. Lor lise adaugă scriitorii George Cuşnarencu, Păstorel Teodoreanu, David Shlomo, Franccisca Stoleru, Madeleine Davidsohn, Saşa Pană, artiştii Dan Condurache, Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă, Ştefan Tapalagă, pianista Silvia Căpăţână, soprana Gabriela Cegolea, generalii de armată Constantin Ilasievici, Gheorghe Barotzi, Grigore Barotzi, C.Baţcu, peste 120 de profesori universitari - mulţi dintre ei foşti rectori şi decani. Şi lista ar putea continua”, susţine monograful dorohoian.      
Peste 600 de ani de viaţă

Una e să citeşti o carte de istorie şi alta să te întâlneşti, pe viu, cu un oraş care pe 6 octombrie 2007 împlinea şase secole de viaţă. Pledoaria făcută de profesorul Ilarion Mandachi poate continua, pentru cei ce ajung pe meleaguri dorohoiene, cu o mică lecţie despre începuturile aşezării, precum cea de pe wikipendia.org: „Prima mențiune documentară datează din 6 octombrie 1407, când boierii moldoveni reînnoiesc în orașul Liov omagiul prestat de Alexandru cel Bun în 1404 regelui Poloniei, fiind semnat de 27 de boieri printre care se afla și Mihail Dorohoianul. La 8 octombrie 1408, Dorohoiul este menționat ca punct vamal pentru negustorii care exportau cai la Camenița. Numele lui Mihail Dorohoianul apare în documentele tîrgului timp de 27 de ani, între 1407 și 1434. Gh. Ghibănescu îl consideră întemeietorul activității administrative la Dorohoi. În 1495, Ștefan cel Mare zidește aici biserica Sf. Nicolae. În secolul al XV-lea orașul devine centrul administrativ al Moldovei de nord. În 1509 este prădat de poloni, iar în 1510 și 1513 de tătari. Refăcut în 1568, devine reședința vornicului țării de sus până în 1778. Din prima parte a secolului al XV-lea se păstrează și pecetea orașului, descoperită de Nicolae Iorga într-un act din 1635. În a doua jumătate a secolului a fost din nou prădat de tătari și pierde mult in importanță. Pentru că nu mai aduce venituri însemnate, domnitorii îl donează boierilor. În 1804 administrarea veniturilor Dorohoiului se face de către Epitropia Casei Spitalelor Sf. Spiridon din Iași. La 1857 Mihail Kogălniceanu, ca reprezentant al ținutului Dorohoiului și al marilor proprietari, a prezentat în ședința divanului ad-hoc al Moldovei dorințele românilor. În războiul pentru independență dorohoienii și-au adus contribuția lor, monumentul eroului național si local Nicolae Valter Mărăcineanu stând ca mărturie. În 1896 s-a construit calea ferată Dorohoi-Iași. În 1959 orașul este alimentat cu energie electrică furnizată de uzina proprie iar în 1962 apa a fost adusă cu sacalele”.