* Teritoriul ce a fost până în 1940 românesc este actualmente în Ucraina, majoritatea satelor fiind, încă, cu populaţie românească *
Ţinutul Herţa este aproximativ acelaşi cu raionul Herţa din Regiunea Cernăuţi (Ucraina). Populaţia acestui teritoriu este de 32.000 de locuitori (conform recensământului din Ucraina din 2001, citat de wikipendia.org). Conform aceluiaşi site, “93% din populaţie este de etnie română şi toate satele din raion sunt exclusiv româneşti, în afară de satul Mamorniţa (situat în extremitatea nord-vestică a regiunii), care e în principal locuit de ucraineni. Teritoriul a aparţinut Principatului Moldovei iar apoi României până în anul 1940, când trupele sovietice l-au ocupat, deşi potrivit anexei secrete a tratatului de neagresiune sovieto-german de la 1939, Uniunea Sovietică nu pretindea decât ocuparea Basarabiei. Prin urmare, teritoriul a fost dat Ucrainei şi, din 1991 până astăzi, face parte din statul ucrainean. Conform tratatului de prietenie dintre România şi Ucraina din 1997, România renunţă la acest teritoriu”.
Organizare de secol XVII – XVIII
Mult mai multe date despre ţinutul învecinat cu judeţul Botoşani aflăm din volumul “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”, semnat de profesor dr. Ioan Murariu. “Din punct de vedere administrativ – scrie profesorul stabilit actualmente la Bacău – până în anul 1775 localitatea Herţa şi satele din jur au făcut parte din ţinutul Cernăuţi, amintit pentru prima dată într-un document de la Ştefan cel Mare din iunie 1476. În perioada 1741 – 1743, pe când domnea a doua oară, Constantin Vodă Mavrocordat a împărţit fiecare ţinut moldovenesc în câteva subdiviziuni administrative, numite ocoale… Ţinutul Cernăuţi cuprindea patru ocoale”. Acelaşi autor mai face referire la războiul ruso – turc din secolul XVIII, terminat cu victoria ruşilor şi cu Pacea de la Kuciuk – Kainargi (1774), în urma căruia Imperiul Austriei a reuşit, cu acordul Ţarinei Ecaterina a II-a şi a Sultanului Abdul Hamid I, să anexeze Ţinutul Câmpulung – Suceava şi cea mai mare parte a ţinuturilor Suceava şi Cernăuţi (trei ocoale de la Cernăuţi). În acea vreme, “20 de sate, plus Târgul Herţa, au rămas în Ţara Moldovei şi, cândva în perioada 1776 – 1788, au fost organizate într-un ţinut nou, cu numele de Herţa. Centrul administrativ al acestui mic ţinut era localitatea Herţa… ce devenise târg în anul 1672 printr-un hrisov al domnului Gheorghe Duca. Al 20-lea sat rămas în Moldova, numit Tureatca, a făcut parte din Ocolul Berhometele al Ţinutului Dorohoi începând cu anul 1834… Ca unitate administrativ – teritorială, micul ţinut Herţa s-a menţinut până pe 12 februarie 1834… În acel an, au fost desfiinţate ţinuturile Herţa, Hârlău şi Cârligătura, teritoriile acestora fiind incluse în ţinuturile vecine. Ţinutul Herţa, cu vechii săi codri care în Evul Mediu erau stăpâniţi de cei mai temuţi haiduci moldoveni, a fost unit cu ţinutul vecin, Dorohoi, formând unul din ocoalele acestuia” (Ioan Murariu, “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”).
De la ocoale la plăşi
Aceeaşi istorie mai menţionează faptul că “după Unirea Principatelor Române (1859), domnul Alexandru Ioan Cuza a transformat în 1864 ţinuturile moldoveneşti în judeţe, iar ocoalele în plăşi, după model muntean. Ocolul Herţa din Ţinutul Dorohoi a devenit atunci plasa Herţa din ţinutul Dorohoi, situaţie care s-a menţinut până în 1940. În unele momente din această perioadă, Plasa Herţa a cuprins Herţa a cuprins aceleaşi sate ca şi vechiul ţinut Herţa, în număr de aproape 30. În alte momente a fost mai mare, cuprinzând şi sate ce altădată aparţineau de ţinutul vecin, Dorohoi. De exemplu, în 1937, când m-am născut, plasa Herţa, mult mai mare decât vechiul ţinut cu acelaşi nume, era formată din 47 de sate, între care se afla şi satul meu natal, Dămileni”, rememorează profesorul Murariu.
Şcoala începătoare românească
Documentarea făcută de autorul volumului cu tentă istorică mai scoate la iveală informaţii despre învăţământul de acum mai bine de două secole în urmă: “Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ţinut a funcţionat o singură şcoală – cea din târgul Herţa. În anul 1794, între bunurile Bisericii “Sf. Gheorghe” din Herţa se afla “o casă de şcoală lângă biserică, făcută iarăş cu banii bisăricii”. Mai târziu s-a numit “Şcoala începătoare românească”. Aici a învăţat şi Gheorghe Asachi, avându-l ca dascăl (învăţător), pe Ştefan Raerezul. Dintr-un hrisov ce poartă data de 15 mai 1804 aflăm că domnul Alexandru Moruzi a dăruit biserica din Herţa “spitalului ce s-au zidit de către domnia me în Sf. Mănăstire a Sf. Spiridon”. Biserica a fost dăruită, cu toate bunurile sale, între care o casă “aproape de biserică, care este şcoală”. Este posibil ca un număr mic de copii să fi învăţat scrisul şi cititul şi pe lângă alte biserici vechi din ţinut. Acest fenomen a existat în Ţările Române în tot Evul Mediu”.
Ortodoxia, la ea acasă
Bisericile din Ţinutul Herţa erau în totalitate ortodoxe, aceast lucru reieşind din Marele dicţionar geografic al României din 1898 – 1902, dar şi dintr-o serie de “Note la monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoiu cu personalul clerical aflat la punerea în aplicare a nuoei legi clericale din 1893 – 1894” - Tipografia judeţului Dorohoi. Studiind cele două surse, ce conţin şi unele neconcordanţe, profesorul Ioan Murariu face mai multe referiri la povestea uneia dintre cele mai vechi biserici, “Sf. Gheorghe” din târgul Herţa, ctitorită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către pitarul Ilie Holban: “Ilie Holban a avut şase băieţi şi o fată (Vasile, Toader, Ilie, Andrei, Gheorghe, Ştefan şi Maranda), cărora le-a împărţit averea, prin testament, la 2 august 1785. Bătrânul pitar scria atunci despre fiul său Gheorghe că “s-au dus de la mine de acasă fără de voia me şi, mergând la Ţarigrad, s-au însurat şi au murit de ciumă”. În continuare, tatăl preciza că “i-am făcut şi lui parte, că i-am făcut o Sfântă biserică în târgul Herţii, cu care biserică am cheltuit 1.500 lei”. Această biserică, despre care credem că a fost zidită prin anii 1775 – 1780, s-a numit “Sf. Gheorghe”. Avea în proprietate trei case şi o dugheană în Herţa, iar de la Breasla ciubotarilor din târg primea în fiecare an câte 20 de lei. Pe data de 17 iunie 1784, Elenco Holban, fiica răposatului Gheorghe Holban a închinat biserica “Sf. Gheorghe” din Herţa, cu toate veniturile, bisericii “Sf. Ioan din Kuruşmecea (Ţarigrad).
Lăcaş de cult bogat
Tot la vreme de secol XVIII şi mai apoi, biserica din Herţa avea o zestre impresionantă: “prin hrisoave domneşti, până în 1795 biserica “Sf. Gheorghe” a fost înzestrată cu importante surse de venituri, după cum urmează: mortasipia (taxă pe vânzarea sau cumpărarea de cai, boi, vaci şi iepe în zilele de iarmaroc) din târgurile Focşani, Ţuţora, Foleşti (sau “Chele Arsă”), Fălticeni, Dorohoi, Chişinău şi Stroeşti; veniturile din vatra târgului Dorohoi; moşia Vârfu Câmpului din judeţul Suceava; 20 sălaşe de ţigani rudari; câte 400 de lei pe an din bani răsurilor (adaos la bir, din care se plăteau lefurile slujbaşilor Statului), adunaţi de la ţiganii domneşti; câte 20 de lei pe an de la breasla ciubotarilor din Herţa. În ziua de 15 mai 1804, domnitorul Alexandru C. Moruzi a închinat biserica “Sf. Gheorghe” din Herţa Mănăstirii “Sf. Spiridon” din Iaşi…
Pe teritoriul ţinutului Herţa a existat o singură mănăstire, cea din satul Mogoşeşti, ctitorită în anul 1818 de călugărul Sava Holban (Ioan Murariu, “Istoria ţinutului Herţa până în 1940”).
