* În tradiţia populară, un loc de frunte, au ocupat, de când lumea, farmecele, descântecele şi vrăjile „de iubire” *
Pe timpuri, totul avea cu totul alt farmec, nu ca astăzi, când vrăjitoarele „de toate culorile” îşi oferă serviciile la „Mica publicitate”. Nici „Valentine’s Day” nu a fost dintotdeauna sărbătoarea supărător de comercială ce a devenit în zilele noastre. În opinia Stelianei Băltuţă, muzeograf – etnograf, „lumea modernă îngroapă tradiţiile. Sfântul Valentin vine de la un vechi carnaval, din perioada medievală. Se observă şi existenţa aceluiaşi sufix Val – entin, Carna – val. Tinerii purtau măşti, se întâlneau, se cunoşteau, se îndrăgosteau. Şi Valentine şi Dragobetele sunt în perioada de deschidere a legăturilor de cuplu. Faptul că natura se deschide către viaţă influenţează şi natura umană.”.
Poceala nu dă bine la flăcăi
Multe din sărbătorile populare au elemente ce sunt legate de grija faţă de relaţiile de cuplu. Sfântul Trifon, de exemplu, ce se sărbătoreşte pe 1 februarie, e ţinut mai ales de femei, pentru a fi ferite de poceli. „Odată, la Hudeşti, am întâlnit femeile ce veneau cu agheazmă de la biserică”, povesteşte Stelian Băltuţă. „Mi-au spus: „suntem ca şi sfinţite şi frumoase şi apărate de rele”. Evident, voiau să fie frumoase pentru partenerii lor...”. O altă tradiţie de care s-a ţinut cont bună vreme a fost aceea ca de Stretenie, pe 2 februarie, să nu se facă nunţi, pentru că însurăţeilor nu avea să le meargă bine în căsnicie...
Varianta românească a Valentine Day
De ceva ani, românii şi-au adus aminte că au şi ei o sărbătoare, „Dragobetele”, ce ar putea contracara într-o oarecare măsură ascendentul din ce în ce mai mare al occidentalului „Valentine’s Day” pe meleagurile noastre. Data la care se celebrează Dragobetele nu e aceeaşi peste tot, în unele locuri fiind 24 februarie, în altele 1 martie şi, după cum am aflat recent, şi 9 martie. Dacă ne oprim la prima dată, e o zi în care tradiţia spune că „ se împerechează păsările şi că se ţine, neapărat, pentru trai bun în familie”. „Se mai spune că, pentru ca unei fete să-i fie bine tot anul sau chiar să se căsătorească, trebuie să pună mâna pe un bărbat în ziua de Dragobete. Practic, după, urmau şezători, clăci, hore, se mergea la biserică, aşa că erau mari şanse ca tinerii până în toamnă să se poată lua. De fapt, flăcăii studiau terenul încă de la Sărbătorile de iarnă, când intrau în case şi vedeau cât sunt de curate, cum e zestrea... În unele comune, cum ar fi Cristineşti şi Ibăneşti, o dată ce fata era aleasă, perechile proaspăt formate erau mult mai îngrijit îmbrăcate. Tinerii deveneau mai responsabili”, e de părere Steliana Băltuţă. În aceeaşi opinie, „Dragobetele e ca Zburătorul, ca o fantasmă care vine pe furiş şi sărută fetele ca să aibă noroc, să fie jucate la horă şi, în final, să se căsătorească”.
Şi mărţişorul îi lega pe tineri
Zona noastră e una dintre puţinele din ţară, dacă nu chiar singura, în care fetele dau mărţişoare băieţilor (de obicei se întâmplă invers). „Mai demult, fetele brodau batiste pe care flăcăii şi le puneau la mână atunci când erau vornicei. Scriau, de exemplu, „Domnişoara Aglaia pentru Gheorghiţă...”. Fata arăta, astfel, drăgălăşenie faţă de cel ales. Obiceiul cu mărţişorul e o continuare al celui cu batista”, punctează muzeograful botoşănean. Pe 1 martie, fetele alegeau băieţii şi făceau cele mai frumoase mărţişoare pentru cei ce le erau dragi. „Ziua de 8 martie nu are legătură cu tradiţia populară. Fiind o sărbătoare internaţională, e mai puţin conştientizată”, susţine Steliana Băltuţă.
Vrăji, descântece, farmece
De multe ori, vrăjile şi descântecele se făceau în nopţile cu lună plină, când se vedea prin fereastra luminată. „În astfel de nopţi, dragostea e mai puternică. Se făceau descântece fie pentru ca fetele să-şi găsească alesul, fie să-l atragă pe cel ce nu le bagă în seamă, sau pentru a-i vindeca pe cei „bolnavi” din dragoste. Farmecele se făceau la anumite ore sau în anumite zile, îndeosebi sâmbăta, duminica, la revărsatul zorilor (până nu răsărea soarele), ori seara.Vrăjitoarele spuneau şi descântece malefice, ca să-i despartă pe unii sau chiar pentru moarte. Altele erau pentru refacerea căsniciilor, ca să-i aducă înapoi pe soţul sau pe soţia rătăcitoare. În nopţile fără lună plină, se rosteau blesteme pentru cel plecat: „să pocească, să orbească, să-i sară ochii din cap, să-i ajungă gura la spate...”, descrie Steliana Băltuţă. Multă vreme s-a dat şi „în bobi”, cu grăunţe de porumb. Funcţie de grupele de bobi, se ghicea viitorul îndrăgostiţilor, ursita lor. În paralel, se rosteau tot felul de incantaţii. Cu farmecele tot vrăjitoarele erau „responsabile”. „În pive de piatră se pisau tot felul de plante, din care se făceau fierturi descântate, ce trebuiau să ajungă la cel drag”.
Plante erotice
Conform unei clasificări riguroase realizate de etnografi, “magia erotică se făcea prin păpuşi, descântece de dragoste, descântece de legat, descântece de dragoste cu buruieni, descântece de măritat şi descântece de făcătură”. Magia descântecelor de dragoste cu buruieni era “prima în top”. Descântătoarea, după ce postea toată ziua, “lucra” cu ulcele noi, apă de la izvor, batista nouă şi plante mirositoare: busuioc, leuştean, sânziene, frunză de plop, plante miraculoase fiind şi mătrăguna şi cicoarea. Busuiocul era şi este un stimulent erotic cu multiple întrebuinţări. Aşezat sub păr sau în sân, avea puterea de a capta dragostea celui dorit. În ziua de Sfântul Gheorghe, fetele semănau busuioc înainte de răsăritul soarelui, “şi cu gura îl udau, cu apă neîncepută, până nu răsare”. Dacă reuşeau să-i pună unui flăcău la brâu sau în păr busuioc, erau sigure că aveau să-i câştige dragostea. Şi menta rămâne un stimulent erotic, ea fiind considerată “planta babelor”. Cât priveşte descântecul de mătrăgună, era de două feluri: de “mătrăgună bună” şi de “mătrăgună rea”. În primul, se invoca ajutorul Sfintei Marii pentru ca femeile, fetele, să fie cinstite şi iubite de bărbaţii sau feciorii pe care îi doreau.
Vrăjitoarele de la capătul satului
E evident că nu oricine putea deveni vrăjitoare în timpurile trecute. „De obicei, era vorba de femei singure, necăsătorite, care aveau casa la marginea satului. Nefiind prea frumoase, nu erau nici curtate şi atunci îşi căutau menirea. Marea majoritate stăteau pe lângă o vrăjitoare o vreme, deşi secretul se cam păstra. Nu le oprea nimeni să găsească inclusiv „metode” noi”, dezvăluie etnograful botoşănean. „Vrăjitoarele erau persoane închise în sine, care inspirau teamă şi care nu-şi puteau folosi puterea pentru ele. Pe vremuri, era câte o vrăjitoare în fiecare sat, sau măcar una la două sate. Numai că modernismul, informatizarea a făcut vrăjitoarele de altădată să dispară...”, recunoaşte Steliana Băltuţă.
Noaptea de Sfântul Andrei
E poate noaptea cea mai plină de vrajă din timpul anului. În acea perioadă, se face trecerea spre o nouă etapă a anului, când se micşorează ziua, prilej perfect pentru vrăji, multe cu conotaţii umoristice. „Într-o astfel de noapte se pot aduna toate forţele naturii. Conform unui obicei, fetele, seara târziu, legate la ochi, numără un număr de pari din gard şi se opresc la unul, unde leagă o fundă roşie. Dimineaţa se uită la par. Dacă este drept, neted şi frumos, aşa îi este şi ursitul. Dacă e strâmb şi cioturos, va avea parte de un bărbat bătrân şi urât. Pe cel de care îşi vor lega destinul îl mai pot vedea la miezul nopţii, în apa fântânii, într-un vas cu apă sau într-un inel. Se mai spune că dacă se uită în oglindă, cu lumânări în jur, fetele vor vedea şi chipul ursitului. Îl pot şi visa, dacă dorm noaptea cu busuioc sub pernă. Conform unei alte tradiţii, seara fetele mănâncă o turtă foarte sărată şi se culcă însetate. Cine le aducea apă în vis, acela avea să le fie alesul”, mai spune Steliana Băltuţă. Numai că Sfântul Andrei nu e singura sărbătoare înaintea căreia magia e la ea acasă. Se apela la prezicătoare, vrăjitoare, descântătoare, în serile din preajma Crăciunului, Anului Nou, Sfântul Vasile, Bobotează, Rusalii sau Sânziene, multe obiceiurile ce ţineau de magie devenind datini populare, practicate de întreaga comunitate.
„Era o complexitate de viaţă spirituală, în care predominau farmecele pozitive”, încheie Steliana Băltuţă.
Pe timpuri, totul avea cu totul alt farmec, nu ca astăzi, când vrăjitoarele „de toate culorile” îşi oferă serviciile la „Mica publicitate”. Nici „Valentine’s Day” nu a fost dintotdeauna sărbătoarea supărător de comercială ce a devenit în zilele noastre. În opinia Stelianei Băltuţă, muzeograf – etnograf, „lumea modernă îngroapă tradiţiile. Sfântul Valentin vine de la un vechi carnaval, din perioada medievală. Se observă şi existenţa aceluiaşi sufix Val – entin, Carna – val. Tinerii purtau măşti, se întâlneau, se cunoşteau, se îndrăgosteau. Şi Valentine şi Dragobetele sunt în perioada de deschidere a legăturilor de cuplu. Faptul că natura se deschide către viaţă influenţează şi natura umană.”.
Poceala nu dă bine la flăcăi
Multe din sărbătorile populare au elemente ce sunt legate de grija faţă de relaţiile de cuplu. Sfântul Trifon, de exemplu, ce se sărbătoreşte pe 1 februarie, e ţinut mai ales de femei, pentru a fi ferite de poceli. „Odată, la Hudeşti, am întâlnit femeile ce veneau cu agheazmă de la biserică”, povesteşte Stelian Băltuţă. „Mi-au spus: „suntem ca şi sfinţite şi frumoase şi apărate de rele”. Evident, voiau să fie frumoase pentru partenerii lor...”. O altă tradiţie de care s-a ţinut cont bună vreme a fost aceea ca de Stretenie, pe 2 februarie, să nu se facă nunţi, pentru că însurăţeilor nu avea să le meargă bine în căsnicie...
Varianta românească a Valentine Day
De ceva ani, românii şi-au adus aminte că au şi ei o sărbătoare, „Dragobetele”, ce ar putea contracara într-o oarecare măsură ascendentul din ce în ce mai mare al occidentalului „Valentine’s Day” pe meleagurile noastre. Data la care se celebrează Dragobetele nu e aceeaşi peste tot, în unele locuri fiind 24 februarie, în altele 1 martie şi, după cum am aflat recent, şi 9 martie. Dacă ne oprim la prima dată, e o zi în care tradiţia spune că „ se împerechează păsările şi că se ţine, neapărat, pentru trai bun în familie”. „Se mai spune că, pentru ca unei fete să-i fie bine tot anul sau chiar să se căsătorească, trebuie să pună mâna pe un bărbat în ziua de Dragobete. Practic, după, urmau şezători, clăci, hore, se mergea la biserică, aşa că erau mari şanse ca tinerii până în toamnă să se poată lua. De fapt, flăcăii studiau terenul încă de la Sărbătorile de iarnă, când intrau în case şi vedeau cât sunt de curate, cum e zestrea... În unele comune, cum ar fi Cristineşti şi Ibăneşti, o dată ce fata era aleasă, perechile proaspăt formate erau mult mai îngrijit îmbrăcate. Tinerii deveneau mai responsabili”, e de părere Steliana Băltuţă. În aceeaşi opinie, „Dragobetele e ca Zburătorul, ca o fantasmă care vine pe furiş şi sărută fetele ca să aibă noroc, să fie jucate la horă şi, în final, să se căsătorească”.
Şi mărţişorul îi lega pe tineri
Zona noastră e una dintre puţinele din ţară, dacă nu chiar singura, în care fetele dau mărţişoare băieţilor (de obicei se întâmplă invers). „Mai demult, fetele brodau batiste pe care flăcăii şi le puneau la mână atunci când erau vornicei. Scriau, de exemplu, „Domnişoara Aglaia pentru Gheorghiţă...”. Fata arăta, astfel, drăgălăşenie faţă de cel ales. Obiceiul cu mărţişorul e o continuare al celui cu batista”, punctează muzeograful botoşănean. Pe 1 martie, fetele alegeau băieţii şi făceau cele mai frumoase mărţişoare pentru cei ce le erau dragi. „Ziua de 8 martie nu are legătură cu tradiţia populară. Fiind o sărbătoare internaţională, e mai puţin conştientizată”, susţine Steliana Băltuţă.
Vrăji, descântece, farmece
De multe ori, vrăjile şi descântecele se făceau în nopţile cu lună plină, când se vedea prin fereastra luminată. „În astfel de nopţi, dragostea e mai puternică. Se făceau descântece fie pentru ca fetele să-şi găsească alesul, fie să-l atragă pe cel ce nu le bagă în seamă, sau pentru a-i vindeca pe cei „bolnavi” din dragoste. Farmecele se făceau la anumite ore sau în anumite zile, îndeosebi sâmbăta, duminica, la revărsatul zorilor (până nu răsărea soarele), ori seara.Vrăjitoarele spuneau şi descântece malefice, ca să-i despartă pe unii sau chiar pentru moarte. Altele erau pentru refacerea căsniciilor, ca să-i aducă înapoi pe soţul sau pe soţia rătăcitoare. În nopţile fără lună plină, se rosteau blesteme pentru cel plecat: „să pocească, să orbească, să-i sară ochii din cap, să-i ajungă gura la spate...”, descrie Steliana Băltuţă. Multă vreme s-a dat şi „în bobi”, cu grăunţe de porumb. Funcţie de grupele de bobi, se ghicea viitorul îndrăgostiţilor, ursita lor. În paralel, se rosteau tot felul de incantaţii. Cu farmecele tot vrăjitoarele erau „responsabile”. „În pive de piatră se pisau tot felul de plante, din care se făceau fierturi descântate, ce trebuiau să ajungă la cel drag”.
Plante erotice
Conform unei clasificări riguroase realizate de etnografi, “magia erotică se făcea prin păpuşi, descântece de dragoste, descântece de legat, descântece de dragoste cu buruieni, descântece de măritat şi descântece de făcătură”. Magia descântecelor de dragoste cu buruieni era “prima în top”. Descântătoarea, după ce postea toată ziua, “lucra” cu ulcele noi, apă de la izvor, batista nouă şi plante mirositoare: busuioc, leuştean, sânziene, frunză de plop, plante miraculoase fiind şi mătrăguna şi cicoarea. Busuiocul era şi este un stimulent erotic cu multiple întrebuinţări. Aşezat sub păr sau în sân, avea puterea de a capta dragostea celui dorit. În ziua de Sfântul Gheorghe, fetele semănau busuioc înainte de răsăritul soarelui, “şi cu gura îl udau, cu apă neîncepută, până nu răsare”. Dacă reuşeau să-i pună unui flăcău la brâu sau în păr busuioc, erau sigure că aveau să-i câştige dragostea. Şi menta rămâne un stimulent erotic, ea fiind considerată “planta babelor”. Cât priveşte descântecul de mătrăgună, era de două feluri: de “mătrăgună bună” şi de “mătrăgună rea”. În primul, se invoca ajutorul Sfintei Marii pentru ca femeile, fetele, să fie cinstite şi iubite de bărbaţii sau feciorii pe care îi doreau.
Vrăjitoarele de la capătul satului
E evident că nu oricine putea deveni vrăjitoare în timpurile trecute. „De obicei, era vorba de femei singure, necăsătorite, care aveau casa la marginea satului. Nefiind prea frumoase, nu erau nici curtate şi atunci îşi căutau menirea. Marea majoritate stăteau pe lângă o vrăjitoare o vreme, deşi secretul se cam păstra. Nu le oprea nimeni să găsească inclusiv „metode” noi”, dezvăluie etnograful botoşănean. „Vrăjitoarele erau persoane închise în sine, care inspirau teamă şi care nu-şi puteau folosi puterea pentru ele. Pe vremuri, era câte o vrăjitoare în fiecare sat, sau măcar una la două sate. Numai că modernismul, informatizarea a făcut vrăjitoarele de altădată să dispară...”, recunoaşte Steliana Băltuţă.
Noaptea de Sfântul Andrei
E poate noaptea cea mai plină de vrajă din timpul anului. În acea perioadă, se face trecerea spre o nouă etapă a anului, când se micşorează ziua, prilej perfect pentru vrăji, multe cu conotaţii umoristice. „Într-o astfel de noapte se pot aduna toate forţele naturii. Conform unui obicei, fetele, seara târziu, legate la ochi, numără un număr de pari din gard şi se opresc la unul, unde leagă o fundă roşie. Dimineaţa se uită la par. Dacă este drept, neted şi frumos, aşa îi este şi ursitul. Dacă e strâmb şi cioturos, va avea parte de un bărbat bătrân şi urât. Pe cel de care îşi vor lega destinul îl mai pot vedea la miezul nopţii, în apa fântânii, într-un vas cu apă sau într-un inel. Se mai spune că dacă se uită în oglindă, cu lumânări în jur, fetele vor vedea şi chipul ursitului. Îl pot şi visa, dacă dorm noaptea cu busuioc sub pernă. Conform unei alte tradiţii, seara fetele mănâncă o turtă foarte sărată şi se culcă însetate. Cine le aducea apă în vis, acela avea să le fie alesul”, mai spune Steliana Băltuţă. Numai că Sfântul Andrei nu e singura sărbătoare înaintea căreia magia e la ea acasă. Se apela la prezicătoare, vrăjitoare, descântătoare, în serile din preajma Crăciunului, Anului Nou, Sfântul Vasile, Bobotează, Rusalii sau Sânziene, multe obiceiurile ce ţineau de magie devenind datini populare, practicate de întreaga comunitate.
„Era o complexitate de viaţă spirituală, în care predominau farmecele pozitive”, încheie Steliana Băltuţă.
