Oameni care au avut grijă de liniştea botoşănenilor

* înainte de a apărea „pe firmament” Protecţia Civilă (mai nou Apărarea Civilă), a cărei zi se celebrează astăzi, cu totul alte structuri au avut grijă de tihna localnicilor * instanţele judecătoreşti,”poliţaii”şi pompierii s-au preocupat ca semenii noştri să ajungă, teferi, la adânci bătrâneţe *

Protecţia civilă în România a fost organizată la 28 februarie 1933, sub denumirea de “apărare pasivă contra atacurilor aeriene” – având drept scop “limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului”.

Câteva din misiile structurii ce şi-a schimbat titulatura în “Apărare Civilă” sunt:
- prevenirea populaţiei asupra pericolului atacului aerian, calamităţilor sau catastrofelor;
- ocrotirea populaţiei împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi convenţionale;
- asigurarea protecţiei valorilor culturale şi a bunurilor materiale prin adăpostire şi evacuare. 

Numai că în secolele dinaintea celui la care facem referire nu existau nici atacuri aeriene, nici arme de nimicire în masă, pericolele cu care se confruntau botoşănenii fiind ceva mai modeste, pe un loc fruntaş în top figurând incendiile.

Primele “unelte pojarniceşti”

Din “Monografia oraşului Botoşani”, semnată de Ştefan Ciubotaru, aflăm că paza contra incendiilor a fost pusă la punct la început de secol XIX. Cu oarece greutate, deoarece hrisovul din 1820, prin care domnitorul  Mihail Şuţu aproba ca o parte din veniturile oraşului să fie folosite şi pentru modernizare, “nu dădea dezlegare şi pentru procurarea de unelte pojarniceşti”. Într-un atare context, conducerea oraşului a hotărât să cumpere, din banii boierilor şi a negustorilor, „4 tulumbe, 14 sacale, 16 căngi şi 20 topoare... Pentru înfiinţarea primului corp de pompieri, s-a cerut Domniei aprobarea ca 40 locuitori să fie scutiţi de dări şi să aibă în grija lor paza contra incendiilor. Aceştia urmau să devină tulumbagii, sacagii, căncieri, toporaşi, hornari şi clopotari”. Pentru ca cererea să fie băgată în seamă, s-a cerut şi sprijinul marelui vornic Alecu Callimachi, care urma să intervină pe lângă Domn. Din păcate, ocuparea Principatelor în 1828 de către armata rusă a pus capăt acestei novatoare acţiuni edilitare.

Poliţia ne-a păzit de animale de pripas, dar şi de incendii

Prin Regulamentul organic al urbei, la Botoşani a fost înfiinţată Poliţia. Din aceeaşi monografie aflăm că poliţiştii de secol XIX erau preocupaţi, printre altele, de animalele “de pripas”. Pentru că multe animale umblau de capul lor prin Botoşani, “poliţaiul oraşului, C. Placa, a înaintat Primăriei, la 22 aprilie 1875, un raport prin care cerea înfiinţarea unui ocol în care să fie închise animalele “de pripas”, pentru care să se perceapă amenzi” (Monografia oraşului Botoşani – Ştefan Ciubotaru). Edilii acelui timp au fost prompţi, răspunsul la solicitare sunând astfel:”Având în vedere că asemenea vagabondare a vitelor este oprită de Legea Poliţiei rurale, se publică, dar, că este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde”.

Alte documente fac referire la o întâmplare mai spre începutul secolului, ce vizează şi preocupări legate de foc, ale Poliţiei din acea vreme. În mai, 1835, domnul Mihail Sturza a vizitat oraşul şi a constatat că mulţi locuitori nu respectă dispoziţiile poliţieneşti cu privire la prevenirea incendiilor. În urma nemulţumirii Domnului, “în contra lor s-au luat măsuri severe de către Isprăvnicie: cei bogaţi (boieri şi negustori), să se străfuiască în folosul Eforiei, iar pe cei mai de gios să se înfrâneze prin poliţieneştele măsuri”. În traducere, cei avuţi trebuiau “să plătească costul uneltelor pojarniceşti, iar cei neavuţi să se înfrângă înaintea binalei sale cu câte zece lovituri spre pildarisirea şi a altora, îndatorându-i apoi, atât pe cei dintâi cum şi pe cei de-al doilea, a se face îndată asemenea instrumenturi”.

Generozitate în dotarea corpului pompieristic

După ce paza împotriva incendiilor a intrat în sarcina Poliţiei, inventarul “uneltelor pojarniceşti” s-a îmbogăţit simţitor. Mai întâi, pentru a exista fonduri, s-au majorat taxele pentru mărfurile intrate în oraş, măsură ce n-a fost tocmai pe placul negustorilor. “Unul dintre ei, Iani Vasiliu, a dăruit târgului o tulumbă, grecul primind mulţumiri publice”. După creşterea veniturilor Casei Comunale, în 1832 Eforia a cumpărat “două pompe aduse din Austria, ce aruncau apa în sus până la 18 stânjeni, 6 sacale, 20 căngi, 20 topoare, 5 căruţe ş.a. S-a stabilit şi lefurile pompierilor”.  La 13 aprilie 1834, Eforia oraşului avea următorul inventar, dat în seama comisarului Neculai Teodor: “2 tulumbe cu tot tacâmul lor, 20 topoare, 20 căngi, 2 sacale, 4 săcăluţe de mână, 4 cofe la sacale, 8 căzi mari ce stăteau în piaţă, pline de apă, 6 cai cu harnaşamentul complet şi alte lucruri mărunte, în total 97 bucăţi care aceste lucruri se află bune, sănătoase la Eforia Botoşani”. Tot în acea vreme, din corpul pompieristic al Eforiei făceau parte “1 comisar, 2 tulumbagii, 2 clopotari, 2 hornari, 8 sacagii, precum şi 24 de ciocli şi 20 fânaragii, care erau datori să sară în ajutor în caz de incendiu.

Inovaţii de secol XIX

În perioada de pionierat, s-au luat numeroase măsuri pentru prevenirea incendiilor, menţionate în monografia lui Ştefan Ciubotaru: “folosirea mangalului la fabricarea rachiului, la poverne, în locul lemnelor; interzicerea folosirii ursoaicelor din poduri şi înlocuirea lor cu hogege tencuite; înfiinţarea unor pichete dotate cu toate uneltili pentru foc, adecă apă, căngi, odgoane şi scări”. Erau măsuri vitale, deoarece marea majoritate a caselor construite în acel secol erau din vălătuci, acoperite cu draniţă, scânduri, stuf şi chiar paie. Relativ amuzante sunt şi instrucţiunile Departamentului Treburilor Dinăuntru, emise în 1834, după un puternic incendiu la Târgu Frumos: “asigurarea instrumentelor pojarniceşti la fiecare prăvălie; interzicerea de a se face focuri în curţi, şuri şi alte locuri unde poate aburi vânt; a nu fi slobozi vezeteii a umbla cu lulelilii aprinse prin grajduri şi locuri cu fân; să nu se îngăduiască pe nimeni, orice faţă ar fi, să umbli cu ciubucurile aprinse prin uliţi şi mahalale ci numai în casă a se afumi”. O măsură importantă luată de Eforie a fost aceea ca toţi “meşterii care lucrau fierăria cu foi şi ciocane prin bărăci de lemn, printre dughene şi casili acoperite cu stuh din mijlocul târgului, să fie îndepărtaţi spre marginea acestuia”. Măsurile, făcute publice prin baterea darabanelor, n-au prea fost respectate, în special de supuşii străini.

Incendii “celebre”

Evident, e vorba de o celebritate nedorită şi la care s-a ajuns cu toată grija autorităţilor altor timpuri. La 30 aprilie 1833, “pe la ceasurile 6 de noapte, s-a iscat un foc straşnic din dosul dughenilor din pliaţul târgului… asemenea şi la un han a lui Zadurovici, ce i-au dat foc un frate al lor lipsit de minte… La 28 august 1834, a izbucnit un foc la casa lui Iosub Meier… Cu toate că era supus străin, a fost ameninţat cu giudicata politicească”, deoarece putea “nenoroci un târg”. Cel mai mare incendiu din istoria oraşului a avut loc la 3 iunie 1887 când, în numai 6 ore, a fost mistuit de flăcările unui vânt puternic întreg centrul Botoşanilor”. Merită amintit şi cum erau anunţate incendiile în secolul XIX. Iniţial, “prin tragerea clopotelor de cel care veghea zi şi noapte, în cerdacul clopotniţei bisericii Uspenia. Mai târziu, prin 1886, alarma se dădea prin focuri de armă trase din aceeaşi clopotniţă. Telefonul s-a instalat abia în 1893”.

La “giudicată”

Dacă pompierii aveau grijă ca botoşănenilor să nu le ardă agoniseala, instanţele de judecată se îngrijeau de menţinerea unui climat paşnic în rândul locuitorilor. Instanţa supremă de judecată a Moldovei, prezidată de domn sau de delegatul său, a fost Divanul Domnesc, ce fiinţa încă din 1741. Avea ca membri pe mitropolit, episcopi, marele logofăt, marii vornici, vistiernic, postelnic, agă, spătar şi hatman. În 1774 s-a înfiinţat Departamentul Justiţiei, care a judecat numeroase cauze botoşănene, printre care şi neînţelegerile dintre târgoveţi şi călugării greci de la Popăuţi, în 1806 luând viaţă Departamentul al doilea de Justiţie, ce judeca pricinile mai mici. În jurul anilor 1822 – 1823, în urma unor modificări administrative, s-a înfiinţat Divanul judecătoresc al Ţării de Sus, cu sediul la Botoşani. Pentru un an, în 1829, Divanul Domnesc a fost înlocuit cu Adunarea Obştească, după care s-a revenit la formula dinainte. O structură cu o activitate foarte bogată până în 1832 a fost Departamentul Criminalistic (Cremenal), care nu avea voie să judece boierii, ci doar să facă cercetări, pe care să le înainteze Obşteştii Adunări, prezidată de domnitor. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)