 |
| În calendarul popular, zilele săptămânii erau personificate |
*Fiecare zi îşi păstrează, în timpurile moderne, tradiţiile ancestrale, semnificaţiile – în schimb- pierzându-se cu timpul *
Pe alocuri, există similitudini între calendarul popular şi cel ortodox. “Zilele de luni, miercuri şi vineri sunt zile de Post, chiar şi peste an. Din toate punctele de vedere. Trebuiau respectate, pentru că altfel erau repercursiuni. Femeile spuneau frecvent “Sfânta Luni”, “Sfânta Miercuri” şi “Sfânta Vineri”, dar nu şi “Sfânta Marţi”, “Sfânta Joi” sau “Sfânta Sâmbătă – ce erau considerate zile de lucru plin. Calendarul popular a fost respectat, cu sfinţenie, până la mijlocul secolului XX, ulterior semnificaţiile lui fiind perpetuate doar la sate, de către vârstnici”, explică etnologul botoşănean Steliana Băltuţă.
Prima zi a săptămânii, scrie ArtaTraditionala.ro, dedicată astrului Lunii, este patronată de Sfinţii Petru şi Pavel (Iaşi) sau de Arhanghelii Mihail şi Gavriil (Neamţ). Ca personaj mitologic, Sfânta Luni era invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de luni. Pretutindeni, ziua de luni poartă noroc începerii activităţilor specifice industriei casnice, în special a acelora de durată, care nu puteau să fie încheiate într-o singură zi (ţesutul, cusutul sau brodatul ieii sau cămăşii). Se interzicea, în schimb, negoţul, "datul pe datorie", împrumutul bunurilor materiale, mersul la peţit şi înmormântarea morţilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuării practicilor de medicină populară (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sănătatea şi prosperitatea oamenilor şi a turmelor de vite, în ziua de luni se ţinea post, uneori mai sever decât miercurea şi vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul născut lunea se credea că este urât, dar foarte sănătos şi norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sărbători: Lunea Curată, Lunea Pastorilor, Spolocania.
Marţea, ziua celor care se vor naşte
Spre deosebire de ziua de sâmbătă, dedicată morţilor (postexistenţei), de miercurea, joia, vinerea, duminica şi lunea, zile ale viilor (dedicate existenţei), românii au rezervat ziua de marţi celor care se vor naşte (preexistenţei). Marţea şi sâmbăta, zile ale săptămânii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistenţei şi postexistenţei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenţa mitului biblic, oamenii credeau că în ziua de marţi s-ar fi urzit lumea şi pământul (Moldova Centrală, Gorj, Hunedoara). Se consideră o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fără noroc (Moldova Centrală), aducătoare de nenorociri în cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefastă pentru începerea unor activităţi importante (aratul, semănatul, construirea unei case sau a unei fântâni etc.). Din aceste motive, în ziua de marţi erau interzise nunţile, logodnele şi mersul în peţit. Ziua este patronată de două ciudate reprezentări mitice feminine: Marţolea şi Marţiseară. În calendarul popular apar numeroase zile de marţi cu statut de Sărbători: Matcalăul, Marţea Vaselor, Marţea Ciorilor, Marţea Dracului, Marţea Strâmbă, Marţea Trăsnetului, Paparuda, Marţea Testelor. După Paşti şi, uneori, după Rusalii, urmau cicluri de trei sau şase zile de marţi "oprite" pentru unele activităţi economice, dar favorabile pentru altele.
Marţea, ziua celor care se vor naşte
Spre deosebire de ziua de sâmbătă, dedicată morţilor (postexistenţei), de miercurea, joia, vinerea, duminica şi lunea, zile ale viilor (dedicate existenţei), românii au rezervat ziua de marţi celor care se vor naşte (preexistenţei). Marţea şi sâmbăta, zile ale săptămânii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistenţei şi postexistenţei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenţa mitului biblic, oamenii credeau că în ziua de marţi s-ar fi urzit lumea şi pământul (Moldova Centrală, Gorj, Hunedoara). Se consideră o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fără noroc (Moldova Centrală), aducătoare de nenorociri în cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefastă pentru începerea unor activităţi importante (aratul, semănatul, construirea unei case sau a unei fântâni etc.). Din aceste motive, în ziua de marţi erau interzise nunţile, logodnele şi mersul în peţit. Ziua este patronată de două ciudate reprezentări mitice feminine: Marţolea şi Marţiseară. În calendarul popular apar numeroase zile de marţi cu statut de Sărbători: Matcalăul, Marţea Vaselor, Marţea Ciorilor, Marţea Dracului, Marţea Strâmbă, Marţea Trăsnetului, Paparuda, Marţea Testelor. După Paşti şi, uneori, după Rusalii, urmau cicluri de trei sau şase zile de marţi "oprite" pentru unele activităţi economice, dar favorabile pentru altele.
Ziua Sfintei ce trăieşte în păduri
Miercuri, ziua a treia a săptămânii, a fost dedicată de romani zeului şi planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, românii o considerau o sfântă mai puţin importantă ca duminica şi vinerea, dar mai însemnată decât lunea, marţea, joia şi sâmbăta. În credinţele şi folclorul românesc apare ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). Se preocupă de hrana animalelor sălbatice, iar când apare în vis vindecă bolnavii (Vaslui). În ziua Sfintei Miercuri nu se făceau nunţi, nu se mergea în peţit, erau interzise petrecerile şi distracţiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sărbători: Miezul Păresimilor, Miercurea Strâmbă.
“Soră cu duminica”
Joi, a patra zi din săptămână, era dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter. La români, joia este o personificare ce poartă numele: "femeie sfântă" (Dorohoi); "fecioară frumoasă care apară lumea de ploi mari şi de grindină" (Iaşi, Tutova); "o femeie sfântă şi binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate şi păzite de fecioare (Tutova), de unde îşi manifesta puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, în secolul al XIX-lea, respectată ca o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina erau interzise şezătorile, în schimb devenea slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice sprijină ipoteza că joia a funcţionat în spaţiul carpato-danubiano-pontic ca sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului şi odihnei, singură sau alături de duminică.
Vinerea, o Sfântă venerabilă
Ziua de vineri era dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vinerea este "cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere, căsătoreşte fetele şi poartă de grija animalelor sălbatice. Sfânta Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi (Argeş, Suceava), în păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Era invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor şi a holdelor, pentru sănătate şi respectată prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sărbători (Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificaţii religioase şi interdicţii de muncă.
Alte ceasuri rele
Sâmbăta, ultima zi a săptămânii în calendarul popular - dedicată de romani zeului şi planetei Saturn - este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabilă pentru spiritele morţilor, care primeau ofrande şi erau invocate în timpul vrăjilor şi practicilor magice.
Miercuri, ziua a treia a săptămânii, a fost dedicată de romani zeului şi planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, românii o considerau o sfântă mai puţin importantă ca duminica şi vinerea, dar mai însemnată decât lunea, marţea, joia şi sâmbăta. În credinţele şi folclorul românesc apare ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). Se preocupă de hrana animalelor sălbatice, iar când apare în vis vindecă bolnavii (Vaslui). În ziua Sfintei Miercuri nu se făceau nunţi, nu se mergea în peţit, erau interzise petrecerile şi distracţiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sărbători: Miezul Păresimilor, Miercurea Strâmbă.
“Soră cu duminica”
Joi, a patra zi din săptămână, era dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter. La români, joia este o personificare ce poartă numele: "femeie sfântă" (Dorohoi); "fecioară frumoasă care apară lumea de ploi mari şi de grindină" (Iaşi, Tutova); "o femeie sfântă şi binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate şi păzite de fecioare (Tutova), de unde îşi manifesta puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, în secolul al XIX-lea, respectată ca o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina erau interzise şezătorile, în schimb devenea slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice sprijină ipoteza că joia a funcţionat în spaţiul carpato-danubiano-pontic ca sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului şi odihnei, singură sau alături de duminică.
Vinerea, o Sfântă venerabilă
Ziua de vineri era dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vinerea este "cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere, căsătoreşte fetele şi poartă de grija animalelor sălbatice. Sfânta Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi (Argeş, Suceava), în păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Era invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor şi a holdelor, pentru sănătate şi respectată prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sărbători (Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificaţii religioase şi interdicţii de muncă.
Alte ceasuri rele
Sâmbăta, ultima zi a săptămânii în calendarul popular - dedicată de romani zeului şi planetei Saturn - este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabilă pentru spiritele morţilor, care primeau ofrande şi erau invocate în timpul vrăjilor şi practicilor magice.
Ziua Sfântului Soare
Duminica, singura zi a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicată Soarelui. În credinţele şi folclorul românesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfântă" (Covurlui, Iaşi, Vaslui, Dolj); "fiinţă omenească" (Neamţ, Caraş-Severin); "cea mai mare Maică Sfântă" (Tutova, Botoşani); "călugăriţă" (Iaşi, Sălaj); "doamna mare, la care se închină toate zilele săptămânii şi de la care primesc ordine, ce să facă fiecare" (Fălciu); "zeiţa vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (Iaşi, Neamţ, Vaslui). Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur (Neamţ), în păduri neumblate de oameni (Botoşani, Vaslui) şi este îmbrăcată în haine albe. Ea s-ar arăta oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui cum să alunge bolile şi să prevină pagubele (Vaslui). Poate să apară însă cu chip de femeie, cu picioare de găină, dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post (Neamţ), zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată dacă femeile au spălat rufe şi au tors sau au cusut de ziua ei (Romanaţi). Duminica îşi serbează ziua nelucrând (Făgăraş), se roagă şi mănâncă o dată la şapte zile (Tecuci), e făcătoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. În ziua de Duminică sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Spre deosebire de Duminica obişnuită, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tânără, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare ş.a.
Duminica, singura zi a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicată Soarelui. În credinţele şi folclorul românesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfântă" (Covurlui, Iaşi, Vaslui, Dolj); "fiinţă omenească" (Neamţ, Caraş-Severin); "cea mai mare Maică Sfântă" (Tutova, Botoşani); "călugăriţă" (Iaşi, Sălaj); "doamna mare, la care se închină toate zilele săptămânii şi de la care primesc ordine, ce să facă fiecare" (Fălciu); "zeiţa vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (Iaşi, Neamţ, Vaslui). Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur (Neamţ), în păduri neumblate de oameni (Botoşani, Vaslui) şi este îmbrăcată în haine albe. Ea s-ar arăta oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui cum să alunge bolile şi să prevină pagubele (Vaslui). Poate să apară însă cu chip de femeie, cu picioare de găină, dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post (Neamţ), zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată dacă femeile au spălat rufe şi au tors sau au cusut de ziua ei (Romanaţi). Duminica îşi serbează ziua nelucrând (Făgăraş), se roagă şi mănâncă o dată la şapte zile (Tecuci), e făcătoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. În ziua de Duminică sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Spre deosebire de Duminica obişnuită, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tânără, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare ş.a.
