Farmecul sărbătorilor de altădată

Foto: www.rtv.net

* La români, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători, dacă nu cea mai importantă *

Această sărbătoare, în care se îmbină fastul pregătirilor pentru masă cu slujba de la biserică, este dedicată Naşterii Mântuitorului. Biblia spune că Fecioara Maria, când trebuia să îl nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajunând în casa unui anume Crăciun, om foarte rău, care nu-i permitea să nască acolo, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde îi dă naştere lui Iisus. Când Crăciun a aflat ce s-a întâmplat, a ucis-o pe soţia sa.
De asemenea, se spune că în Noaptea Sfântă a Naşterii Sale s-au deschis cerurile pentru a cobori Duhul Sfânt deasupra fiului lui Dumnezeu şi, în grajd, unde iniţial era întuneric, s-a făcut lumină. De aceea Crăciunul este o sărbătoare sfântă, care aduce în sufletele oamenilor lumină şi bucurie. Această sărbătoare este anunţată prin obiceiul drag copiiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.
Datini de pe meleagurile noastre

În Moldova se zice că spre Crăciun “se pun din toate mâncărurile într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, dar să nu guşti din mâncare, căci noaptea vine ursitorul, degustă şi atunci îl vezi prin fereastră”. Iar în ziua de Anul Nou se zice că “e bine ca fetele să deschidă poarta des-de-dimineaţă, că se mărită”.

Păgânii credeau că grânele au un spirit pe care, de obicei, îl identificau cu un animal, astfel se explica o serie de credinţe şi superstiţii. De pildă, în Bucovina şi în Moldova, din turtele făcute de Crăciun se păstrează până primăvara, când sunt puse între coarnele vitelor când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci, care se fac de Crăciun, trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna.

“În Botoşani nu se dă nimic din casa în ziua de Ajun, nici gunoiul nu se dă afară; nu se împrumută nimic. De ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, se ia din toate mâncărurile de deasupra: grâu, găluşte etc. Iar apoi şi două plăcinte, una o dai întâi argatului care e la vite, dar trebuie să fie mâncăcios, că apoi mănâncă bine vitele peste an şi cealaltă o rupi în bucăţele s-o dumici în mâncarea vitelor. Când le dai să mănânce zici: “Cinaţi sănătos că şi noi cinăm””. (Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului român).

Pe la sate mai dăinuie credinţa că în noaptea de Crăciun animalele ar vorbi. Sătenii se tem ca nu cumva să le audă că acesta ar fi semn rău…

Vremuri de basm

În timpurile noastre, multe din tradiţiile ce însoţeau Sărbătorile de iarnă au alunecat profund spre comercial, totul petrecându-se în mare viteză. Cu totul altfel stăteau lucrurile undeva spre mijlocul secolului trecut. Etnologul Steliana Băltuţă, muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani, a copilărit în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Botoşani, ce a intrat mai apoi, ca sat, în componenţa comunei Flămânzi. Studiile despre tradiţii sunt una, iar amintirile proprii cu totul altceva, lucru care se simte, rapid, din expresia feţei Stelianei Băltuţă când povesteşte despre Crăciunul pe care l-a trăit, în alte vremuri: “Totul era parcă un basm. Nu vedeam ca pe o sărbătoare forţată momentul Crăciunului. Ningea în zilele acelea, cădea foarte multă zăpadă. Când povesteau sătenii despre naşterea lui Iisus, parcă vedeai totul aievea. Era o sărbătoare multaşteptată, ştiam că e o binecuvântare această naştere. Cei în vârstă ne spunea şi o serie de legende. Creau şi imaginativ atmosfera naşterii Pruncului Sfânt”.    

Curăţenie lună înainte

Nimeni nu întâmpina Sărbătoarea Crăciunului cu casa nedereticată, îşi mai aminteşte Steliana Băltuţă. “Casa trebuia să fie lună. Totul era scos afară, pe garduri, chiar dacă ningea. Cu două săptămâni înainte, lipeau vatra. După terminarea curăţeniei, puneau gutui în geam, să miroasă frumos. Până de Crăciun, şi-n grajduri sau la poiată se făcea curăţenie lună. Se scotea gunoiul, se curăţa zăpada”.

Întrecere între colindători

Pentru copiii, cel mai aşteptat moment era cel al plecatului cu colinda. “Cei mici, de 4- 5 ani, erau însoţiţi de părinţi, de bunici sau de fraţi mai mari. “Înotau” prin zăpadă, mai cădeau, le îngheţau mânuţele. O simplă descriere nu poate, în niciun caz, contura farmecul de-atunci. Copiii mai mărişori plecau în grupuri la colindat. Mergeau fetele între 6 şi 12 ani şi băieţii cel mult până la 15 – 16 ani, pentru că flăcăii mai mari se pregăteau deja pentru Anul Nou”, îşi aminteşte Steliana Băltuţă. Tot ea vorbeşte despre emoţia pe care o resimţeau cei mici şi despre perpetua întrecere dintre ei. “Când le băteam la uşă, gospodarii aduceau lampa în geam şi ieşeau în prag. Eram atât de emoţionaţi, încât nu o dată uitam colinda. Veneau cu un coş cu nuci şi cu mere. Ne aducea şi colaci aburinzi, proaspăt rumeniţi pe vatră. Era o adevărată întrecere între copii: care adună mai mulţi colaci! Îi adunam în trăistuţă sau pe un băţ. Nu se dădeau bani”, mai spune etnologul botoşănean. În aceeaşi opinie, “totul era ca într-o poveste, nu cu răceala de-acum. După ’68 – ’70, vraja a început să cam dispară”. (Carmen Moraru)