 |
| Fotografie din Monografia comunei Tudora |
* La
sud de judeţ, în comuna cu peste şase secole de viaţă, trăiesc oameni mândri de
pământul lor şi de obiceiurile din moşi- strămoşi *
Un festival folcloric la vreme de vară sau
unul de datini pe-un ger de crapă pietrele e lipsit de “sare şi piper” dacă nu
vin şi tudorenii. Într-un timp în care tot ce înseamnă tradiţie lasă loc,
treptat, kitsch-ului şi modernismelor, Mihai Sămian şi Constantin Agheorgiesei
descriu, într-o amplă monografie a comunei, lumea satului de altădată, dar şi
obiceiurile ce s-au perpetuat pe meleaguri tudorene. Pentru început, cuvintele dau formă şi culoare
caselor ce i-au adăpostit pe tudoreni, ce la început au fost modeste:
“de la locuinţa cu o singură cameră şi
tindă, s-a trecut la locuinţa cu două camere şi tindă, căreia i s-a adăugat mai
târziu paravanul. Materialul de construcţie era lemnul, iar spre zilele noastre
chirpicii. Casa era împărţită astfel: camera în care se găsea toată familia şi
bucătăria şi “casa mare”. În
camera de locuit, mobilierul era foarte simplu: un pat, un blidar, laviţă, masă
şi scăunele. Soba cu cuptorul de dormit ocupa aproape a treia parte din spaţiu.
Pe pereţi, pe laviţe şi pe pat erau puse lăicere.
“Casa mare” era depozitul tezaurului
mâinilor celor doi gospodari. În această încăpere soba lipsea sau era făcută de
decor, patul era mobil, iar o masă mare, dreptunghiulară şi înaltă se afla în
mijlocul încăperii. Laviţele sau o bancă lungă erau la pereţii cu geamuri,
alături tronând lada cu zestre. Pereţii erau ornaţi cu un brâu de lăicere şi
deasupra patului, mai sus de lăicer, atârna scoarţa, care de cele mai multe ori
era cea pe care s-au cununat soţii şi care se va aşterne pe carul care-i va
purta pe ultimul drum. Lăicerele decorate cu vârstre în culori pastelate, în nuanţe
puţine, constituiau desfătarea ochiului. Motivele frecvent întâlnite pe lăicere
erau “în piepten” sau “în suveici”. Mai
rar se
alternau cu benzi în motive zoomorfe sau vegetale. Cusăturile de interior compuse din
ştergare, feţe de pernă, feţe de masă, batiste, prostiri erau decorate în
funcţie de destinaţie. Cele mai bogate şi mai frumoase rămân ştergarele pentru nuni şi socri”.
Portul, frumos şi simplu
Costumul
bărbătesc de lucru al tudorenilor, descris de cei doi realizatori ai
monografiei comunei, se compunea din iţari
sau pantaloni, cămaşă, flanelă, vestă, veston, sumăică, suman, cojoc, brâu,
căciulă sau pălărie, opinci, bocanci sau cizme, ce se confecţionau din pănura de lână piuată,
ţesătura pentru iţari, pânza de tort (cânepa ), tort în bumbac şi bumbac. Opincile se lucrau din
pielea porcului, în ateliere specializate, o alternativă fiind opincile din
cauciuc pânzat. Se încălţau peste obiele, care se confecţionau din pănură de
lână piuată, de cele mai multe ori frumos decorate cu un feston (tivitură) rară,
uneori cu culori contrastante: negru pe fond alb, sau alb pentru brumăriu şi
negru.
Iţarii
aveau două folosinţe: de sărbătoare şi de lucru şi erau confecţionaţi dintr-o
ţesătură fină de lână în trei sau patru iţe având fie şi urzeala şi bătătura
din lână, fie cu urzeala din bumbac. În afara iţarilor se purtau pantaloni de
lână (bernevici). Cămaşa bărbătească era lungă, confecţionată din pânză de tort
sau din tort în bumbac. Poalele şi mânecile largi erau cu tivitură turcească la
piept şi gulerul chiar bentiţa, manşeta mânecii erau decorate cu mulţi creţi. Se
încheia cu bumbi (nasturi) din sticlă colorată, ce contribuiau şi ei la
aspectul estetic al cămăşii. Ştoarea (brâul), tricoloră, confecţionată din lână
(lungă cât să ajungă pentru 3 sau 4 înfăşurări ale mijlocului), se purta mai
ales de către bătrâni, iar la capete era prevăzută cu franjuri. Capetele
ştorii, frumos aranjate, decorau partea stângă la tineri şi partea dreaptă după
însurătoare.
Peste
cămaşă se purta flaneaua de lână împletită într-o singură culoare, cu diverse
modele din tricot. S-au mai purtat bluze cusute la maşină de croitoresele din
sat, dar “piesa principală” peste cămaşă, atât la lucru cât şi în zilele de
sărbătoare, era vesta de pănură neagră, mai rar brumărie. Bundiţa, din piele cu
cusături atât de bogate, a apărut la Tudora târziu, fiind adusă din Bucovina. Bundiţa
locală era simplă. Sumanul este lung, cu un croi specific, cu decoraţiuni de o
fineţe aparte. Cusăturile din şarad confecţionată din niţă şi aplecat într-un
arabesc deosebit de frumos atrag în mod special atenţia. Pe cap, a străbătut
timpurile căciula de piele de miel brumărie la tineri şi neagră la bătrâni.
Femeile, mai cochete
Portul
femeiesc e mai bogat, cu mai multe piese şi cu ornamentaţie încărcată. În
picioare opinci, pantofi sau ghetuţe. Mai cu gust lucrate, opincile femeieşti
se încălţau peste ciorapi de lână lungi până aproape de genunchi, cu 2 sau 3
rânduri de elemente decorative. Cămaşa femeiască se alcătuia din stan (ie) şi
poale şi era încreţită la gât şi la mânecă. Tiviturile în stâlpişori sau
cheiţe, mici ajururi şi festoane garniseau cusăturile. Culorile la cămaşa
femeiască erau, pentru fetiţe, albastrul sau negrul, pentru fete albastrul sau
negrul dar şi vişiniul, pentru neveste negrul, albastrul şi puţin portocaliu. S-au
purtat, se scrie în monografie şi cămăşi cusute cu mărgele, cu paiete şi cu
fluturi. Ornamentele tipice întâlnite pe
cămaşa femeiască sunt rombul şi coloana, cercul, spirala, calea, boboci şi
flori, cârlige. Peste cămaşă se purta flaneaua din lână împletită şi cu nasturi
în faţă, sumănică, caţaveică, polcuţă sau bluză din material de fabrică sau
cojocel.
La
catrinţa specifică Tudorei, negrul fondului era contrastat de roşul din benzile
care garnisesc orizontal piesa. Catrinţa se strânge în mijloc cu beţe sau
ştorică. Capul se acoperea cu broboade (ştergar, casâncă, taclit, batic, corn).
Datini
păstrate cu sfinţenie
Sărbătorile
de Anul Nou oferă tudorenilor prilej de distracţie dar şi de interpretare în
ritm alert a jocului căiuţilor,
caprei, ursului şi mascaţilor, moştenite din timpuri străvechi.
Căiuţii – de Anul Nou – unici pe ţară,
practicaţi doar de satul Vorona (care aparţinea de comuna Tudora, ca şi
Joldeştii), reprezintă “centaurii” din
mitologia antică romană. Canafii coloraţi, pe două rânduri în jurul unei oglinzi
centrale, au conform “Monografiei comunei Tudora”, următoarea semnificaţie:
 |
| Foto: ww.cimec.ro |
• opt
canafi mai măricei din mijloc - după oglindă – ar fi cele opt planete cunoscute
atunci, astăzi nouă;
•
rândul de sus de canafi- din afară – tot coloraţi, în număr de 12, reprezintă
lunile anului;
•
oglinda reprezintă Soarele.
Cu
timpul nu s-a prea ţinut seama de semnificaţie şi s-au mai adăugat canafi
pentru estetică. Vestonul strâns pe corp cu multe şnururi şi igliţe – care
astăzi s-au împuţinat, cum şi chipiul cu pampon roşu, sunt copiate după modelul
cavaleriei (poate ceva prusac) şi denaturate de la forma iniţială, numai pentru
a da corpului flăcăului mai multă eleganţă şi supleţe, pentru a plăcea fetei
dragi. Dovadă e faptul că flăcăii costumaţi în căiuţi şi capră merg la casa
unde-şi au fata dragă, primind de la aceasta, cu mândrie, un colac frumos.
Capra este bogat ornată cu
mărgele, hurmuzuri cu canafi şi oglindă la mijloc, cu aceeaşi semnificaţie ca
şi la căiuţi. Simbolizează bogăţia pădurilor tudorene în vânat, ciute şi cerbi.
Ceilalţi
mascaţi: căldărari,
greci, evrei, medici, negustori erau şi au rămas o formă
de a ironiza felul necorespunzător în care îşi făceau respectivii meseriile.
Ursul şi jocul lui cu ursarul,
estetic
şi vioi, ar fi o reminescenţă a existenţei urşilor în pădurile tudorene şi o ironie
la adresa descântecelor (se face un descântec de deochi în cadrul jocului
ursului). (Carmen Moraru)
