O zi cu maestrul

Dan Iordăchescu şi fiicele sale

De obicei, la Botoşani timpul are alt ritm, nu-i ca în restul ţării. Oamenii sunt cei care reglează curgerea timpului, felul lor molcolm de-a fi, cu două viteze, încet şi foarte încet, conservându-i până la anii de pensie şi, poate, până la suta de ani. Stresul occidental n-a pătruns decât pe alocuri, pe unde trudesc cei încă indiferenţi la mirajul străinătăţii.

La Hlipiceni însă, nu se întâmplă aşa ceva. Directorul şcolii din localitate, Vasile Popescu, e-un om care are toate şansele să trăiască o sută de ani. Deşi calm până la exasperarea celor din jur, el a reuşit, ca prin minune, să spargă rutina vieţii de zi cu zi. A spus celor de la „centru”, aşa, mai pe bucăţi, că în comuna sa urma să se petreacă ceva deosebit. Că va să vie Dan Iordăchescu, de loc din Hlipiceni, ca să fie făcut cetăţean de onoare şi să – şi „împrumute” numele şcolii din localitate.

În primă fază, lumea n-a prea avut urechi să-l audă. La Vorona se canoniza un sfânt şi tot acolo avea să vină, după bună vreme, şi patriarhul. Stăucenenii, bucuroşi că preafericitul ajunge în zonă, n-au ratat ocazia şi l-au făcut cetăţean de onoare. Mai spre Botoşani, concitadinii au ajuns la concluzia că ar fi timpul să recunoască meritele străinilor implicaţi în acţiuni umanitare şi au făcut şi ei un neamţ, pe Duringen Eberhard, cetăţean de onoare al oraşului.  

În toată avalanşa asta de nominalizări, una în plus avea toate şansele să treacă neobservată. Mulţi, cunoscători, mai degrabă, a tehnicilor de a face bani, se şi întrebau pe la colţuri cine e Dan Iordăchescu şi ce legătură are cu Botoşanii şi cu îndepărtatul Hlipiceni?!

Învăţată să mă întreb în gând, pentru a nu mă face de râs, am intrat pe sit-ul marelui bariton - prim pas pentru intrarea în atmosferă. Şi ce atmosferă, pentru că o voce caldă intonează „Ave Maria” în timp ce privirea îţi aleargă de la o informaţie la alta. Premii şi distincţii la zi, concerte în sute de oraşe ale lumii şi aprecieri, de pe toate meridianele.

Aşa deci! Am mai aflat, tot folosind tehnici moderne, că maestrul îşi doreşte, din tot sufletul, să vadă casa în care a venit pe lume George Enescu, moment în care m-am hotărât să „intru în scenă”. Am dat câteva telefoane şi oameni importanţi ai urbei au plecat la Liveni, întru aşteptarea noului cetăţean de onoare, alţii punându-i  la dispoziţie maşini ce aveau, încă, miros de fabrică.

Dar să revin la domnul Popescu! Doamne, cât mi-aş dori să fiu ca el! Duminică, când înalte feţe oficiale şi jurnalistice aşteptau descinderea maestrului, el îmi răspundea, cu zâmbet în unda telefonică, că tocmai au pus grătarul pe masă şi că vor veni, după, la Botoşani! Şi stai, pe gardul Primăriei sau în livada de la Liveni şi priveşte în zare, doar – doar!

Într-un final, după vreo două ore de aşteptare, soseşte maestrul! Nu realizezi asta din prima, pentru  că maşina „de Hlipiceni” e obosită tare, pe alocuri plângându-i ochii după vopseaua lipsă. Dar important e că e pe patru roţi, că merge şi că i-a adus la Botoşani pe Dan şi pe Alexandru Iordăchescu, fratele domniei sale.

La prima vedere, ai spune că e un om obişnuit, care-şi arată vârsta. E o impresie de moment, pentru că toate succesele deceniilor se simt, rapid, nu doar în glas, ci şi-n fiecare gest. Priveşte, cu drag, tot ce se zăreşte din goana maşinii în timp ce spune, stupefiant, că nu a văzut niciodată Livenii lui George Enescu! Abia atunci am înţeles că o întâlnire unică urma să se petreacă, vraja începând să prindă în mrejele ei ziua.

Parcă şi vremea ştia asta, după – amiaza de septembrie cernând tihna razelor de soare. Crengile merilor din livada de la Liveni obosiseră de atâta rod, câteva rupându-se sub povara prea multor fructe. Custodele, tânăr de-al locului, n-a avut multe de spus pentru că în scurt timp locul i-a fost luat de Dan Iordăchescu. Extaziat de fiecare obiect ce-i apărea în faţa ochilor, a început să vorbească, cu însufleţire, ducându-ne, pe toţi, prin tunelul timpului, până spre ziua venirii lui George Enescu pe lume. Totul prindea viaţă în faţa bucuriei marii întâlniri, marele bariton simţindu-l acolo, mai aproape ca oricând, pe cel a cărui muzică a cântat-o în sute de oraşe ale lumii.

Şi merele din grădină îşi trăgeau seva dintr-un pământ născător de genii, motiv pentru care fructele oferite de custode urmau să plece cu maestrul departe, tocmai la Bucureşti.

Vraja s-a prelungit la Brăeşti, secolele de dăinuire ale bisericuţei de lemn fiind prilej de bucurie, la fel de sfântă ca la Liveni.

În Ipoteşti, atmosfera era ca-n vremea când Eminescu, „fiind băiet”, păduri cutreiera… Vitele veneau de la păşune, soarele asfinţea ca-n poveste, iar tihna serii era spartă doar de slujba din biserica de lângă Memorial şi de hârjoana a doi câini, pe care foamea-i ocolise.

În acea zi, nu m-am uitat cu atenţie la chipul maestrului, pentru că mai mult l-am ascultat. Am privit, mai apoi fotografiile făcute de Gelu Ciubotaru, ghidul nostru în întreaga excursie, şi m-a uluit transfigurarea dată de întâlnirile de peste veacuri. O expresie veşnic surprinsă, aşa cum e cea pe care o au copiii când descoperă lumea. Şi Dan Iordăchescu descoperea o lume pe care o văzuse, înainte, doar cu ochii minţii şi ai sufletului, pământul pe care păşea fiind unul care păstra, în amintire, paşii celui a cărui muzică o cântase, timp de decenii, şi ai unui alt „Escu”, ale cărui versuri le împletise în note măiastre.

Mai apoi, la Botoşani, în casa a doi violonişti de la „Rapsozi”, am simţit din nou „vraja”. Maestrul repeta, într-un apartament de bloc, melodiile pe care urma să le cânte a doua zi, la Hlipiceni. Cu forţă şi căldură în acelaşi timp, de parcă nu s-ar fi culcat la cinci dimineaţă (după poveşti cu hlipicenenii săi) şi nici n-ar fi umblat, o zi întreagă, pe coclauri celebre. Blocul a răsunat nu doar de o muzică divină, ci şi de aplauzele spectatorilor de ocazie, uluiţi de-a binelea.

Şi s-a mai petrecut ceva, când seara se îmbina cu noaptea. Dan Iordăchescu a acceptat o invitaţie la radio, pentru un interviu. L-am rugat, în final, să cânte „A venit aseară mama”. A plâns când a terminat, lacrimile fiind cel mai frumos omagiu pentru un om pe care l-a iubit nespus, ele încheind, terestru, cea mai bună emisiune pe care-am realizat-o vreodată.  

„O zi cu maestrul” poate fi, în viaţa unui om, o piatră existenţială de hotar. După ce afli că „adevărata valoare este întotdeauna asociată cu modestia”, după ce descoperi cum se poate trăi, o viaţă de om, pentru alţii, îţi poţi împărţi existenţa în două: înainte şi după ce l-am întâlnit pe Dan Iordăchescu! (Carmen Moraru)

(23 septembrie 2005, text publicat în volumul „1989 n-a existat”)