Şi-n mileniul trei, la vreme de vară, încă
se mai vorbeşte despre lipsa fondurilor pentru pregătirea şcolilor în vederea
noului an şcolar. Numai că acum sunt şcoli la fiecare pas, unele moderne de-a
binelea. Cu totul altă făină se măcina atunci când învăţământul pornea,
copăcel, la drum pe aceste meleaguri.
Din lucrarea Pagini din istoria
învăţământului botoşănean, scrisă de Ştefan Ciubotaru în 1987, aflăm că pe 1
septembrie 1865, când s-a pus în aplicare Legea instrucţiunii, baza materială a
şcolii primare era inexistentă. Întrucât în nici un sat nu exista un local
special pentru şcoală, soluţia la care s-a recurs a constat în închirierea unor
case, sau numai a unor încăperi. Soluţie realmente de compromis, pentru că la
ţară, pe atunci, casele erau compuse dintr-o singură cameră şi o tindă. Mai
mult, satul ţăranilor clăcaşi avea şi multe bordeie, în care oamenii locuiau
de-a valma cu animalele.
Neajunsurile,
evidenţiate în rapoarte oficiale
O frescă a situaţiei de-atunci se regăseşte
în raportul făcut de revizorul şcolar I. V. Adrian, înaintat prefectului la 25
septembrie 1865: Şcolile sunt aşezate în cele mai rele locuinţe din comune,
încât au aspectul unor mizerabile case părăsite, precum la Deleni, Şoldăneşti,
Zlătunoaia, Truşeşti etc, apoi mai toate sunt lipsite de mobilamentul necesar
învăţământului (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Din aceeaşi lucrare documentară se poate
afla că la Cerchejeni, localul pentru şcoală a fost dat de Primăria comunei
Dracşani pentru uzul unei crâşme, mutându-se şcoala într-o casă ordinară, cu o
singură cameră, obligând pe învăţător să locuiască cu chirie în sat. Aceeaşi
situaţie era şi la Gorbăneşti. În 1893, inspectorul general din minister, Şt. Mihăilescu,
constată că la Ungureni autorităţile comunale au instalat şcoala într-un
bordei, ruinat şi supus inundaţiilor, în care apa intrase până la înălţimea de
un metru.
Săteni
mai de treabă ca arendaşii
Considerând că situaţia nu e suficient de
închisă la culoare, o serie de arendaşi creau neplăceri şcolilor instalate în
casele ce aparţineau moşiilor. Învăţătorul C. N. Ionescu de la Răuseni raporta
că arendaşul Marcu Iuster, prin forţă, a stricat la şcoală o căsoaie unde se
păstra materialul didactic, fără ca autorităţile comunale să ia vreo atitudine.
În contrast cu asemenea atitudini, au fost ţărani care s-au arătat mult
binevoitori faţă de şcoala lor. Ion Airinei din Storeşti a donat în 1881
suprafaţa de 66 de prăjini şi 16 palme pentru clădirea unui local, iar Gr. Ungureanu
din Blândeşti s-a oferit în 1898 să pună la dispoziţia şcolii în mod gratuit
casa sa.
În
judeţul Dorohoi, situaţie la fel de precară
La cei ce ne erau vecini în secolul XIX
lucrurile stăteau la fel de prost ca la Botoşani. Iată câteva exemple, relatate
în cartea lui Ştefan Ciubotaru: În mai 1869, Costache Enescu (tatăl lui George
Enescu), de la Vîrfu Câmpului, raporta prefectului despre nepăsarea primăriei
faţă de şcoală - instalată într-o casă ce nu putea fi locuită; la Hudeştii
Mici, în 1876, peste 30 de copii învăţau într-o cameră mică şi, neavând loc,
unii mai stăteau şi după sobă; în târgul Darabani, localitate cu buget bogat în
1876, şcoala era instalată într-o clădire al cărei pod ameninţa cu căderea pe
copii, din care cauză a trebuit susţinut cu proptele.
"Casa
şcoalelor", primul pas spre oarece normalitate
Anul care a marcat o cotitură în domeniu a
fost 1896. Atunci s-a înfiinţat Casa Şcoalelor, care avea drept obiectiv şi
construcţia de lăcaşuri pentru şcoli. Ulterior, s-au construit localuri tip, de
diferite mărimi, cu una până la patru săli de clasă şi locuinţă pentru
director. Cu împrumuturile contractate prin Casa Şcoalelor, judeţul Botoşani a
construit în 1897 şapte localuri, iar în 1898 tot atâtea. În următorii 30 de
ani, s-au construit doar 32 de şcoli, absenţa sălilor de clasă stând la baza
înfloririi analfabetismului.
Dotările,
catastrofale, erau des reclamate de învăţători
Conform Legii Instrucţiunii, sarcina
întreţinerii şcolilor intra în grija autorităţilor comunale, obligate să
asigure mobilierul, încălzitul, cheltuielile de reparaţii şi de cancelarie,
precum şi plata odăiaşilor (oamenilor de serviciu). Dovadă că lucrurile nu
stăteau deloc aşa stau numeroasele plângeri înaintate de învăţătorii acelor
timpuri, care nu au avut drept rezultat decât îngroşarea arhivelor
revizoratelor:
În 1876, şcoala din Deleni nu avea masă, scaun,
dulap, sigiliu şi steag, iar curtea ei fiind neîngrădită, era adesea dărâmată
de animalele satului. În bugetul comunei nu se prevăzuse nici un leu pentru
întreţinerea şcolii;
N. I. Mero de la Chiscovata aducea la
cunoştinţa revizoratului, în 1897, că primarul comunei n-a cumpărat opinci
pentru elevii săraci ce vin la şcoală pe timp geros, n-a aprovizionat localul
cu lemne, n-a făcut o uşă, gard, latrină ş. a. La toate demersurile
învăţătorului, primarul a rămas nepăsător, nevoind a vizita măcar şcoala;
Alte rapoarte, întocmite de revizorii
şcolari botoşăneni – majoritatea fără nici o eficienţă – arătau şi ele că
autorităţile comunale n-au găsit de cuviinţă să împartă elevilor săraci măcar
câteva condeie de doi bani bucata, aşa cum s-a întâmplat la Copălău, Stăuceni
şi Ungureni.
Nici primarii comunelor din Dorohoi nu s-au
arătat prea binevoitori faţă de şcolile din satele lor. La 28 august 1866,
învăţătorii din satele Vorniceni, Manoleasa, Drăguşeni, Avrămeni, Broscăuţi şi
Pilipăuţi au înaintat prefectului un memoriu colectiv în care arătau că au
îmbrăţişat cu mare dragoste misiunea lor de învăţători, făcând un mare bine
patriei. Spre dezamăgirea lor, primarii nu le-a pus însă la dispoziţie
localuri, bănci, mese, scaune, din care cauză nu poate înainta învăţământul;
M. Nimereanu, din Văculeşti, aducea la
cunoştinţa prefectului, în 1871, că, din vina primarului, şcoala sa nu are
local corespunzător, mobilier suficient (doar trei bănci), din care cauză
elevii stau câte cinci într-o bancă, în timp ce tabla fără picioare stă
rezemată de pereţi, neboită;
La 18 februarie, N. Florescu din Corlăteni
cerea disperat primarului: Trimiteţi la pădure să se aducă măcar un picior de
lemne, că este destul de când sufăr în această şcoală fără foc (Pagini din
istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Manualele
şi materialul didactic, cu "papuci rosii"
Primele manuale au fost bucoavnele sau
bucvariile, greu de procurat, pentru că erau scumpe. În 1859, iconomul C.
Buţureanu din Dorohoi, inspectând şcolile din Cordăreni şi Păltiniş, a
constatat că acestea erau total lipsite de manuale şi ruga forul superior să
intervină. Înmulţindu-se şcolile, s-au înmulţit şi manualele, care, însă, se
menţineau la un preţ foarte ridicat. În 1861, o aritmetică costa 3,5 lei, o
geografie 2,5 lei, un catehism 0,5 lei. Pentru comparaţie, tot în acea vreme
preţul unui caiet sau al unui condei era de 2 bani.
Când vine vorba de material didactic,
întâlnim situaţii absolut similare. Anton Vellini, de exemplu, avea în 1832, la
Şcoala Publică de Băieţi, tabele cu litere şi silabe pe care le atârna pe
pereţii clasei, după care elevii le învăţau şi le scriau într-o cutie cu nisip,
cu degetul. În timp ce pentru istorie exista o singură planşă, pentru geografie
nu era nici o hartă.
În anul şcolar 1863 – 1864, şcolile urbane
din Botoşani şi Dorohoi aveau ca material didactic numai câteva hărţi ale
Principatelor Unite şi ale continentelor. Un an mai târziu, revizorul I.V.
Adrian anunţa învăţătorii că la librăria lui C. Manea se găseşte de vânzare Atlasul
geografic al lui G. Ioanide, de unde şi-l pot cumpăra.
Salvarea
a venit de la... Paris şi de la inventatorii locului
Situaţia s-a mai schimbat în anul şcolar
1897 – 1898, când V.C. Nădejde comandase la Paris material didactic şi îl
distribuise prin librăria lui. Ulterior, în dotarea celor 104 şcoli primare
rurale se aflau 775 hărţi, 70 globuri pământeşti, 1026 tablouri de intuiţie,
783 tablouri pentru ştiinţele naturii, 1570 tablouri pentru religie, 11 serii
complete de măsuri şi greutăţi şi 389 piese diverse ale aparatelor didactice.
Tot cu privire la dotarea şcolilor, V.C.
Nădejde raporta prefectului judeţului Botoşani că ar fi de dorit ca fiecare
şcoală să posede portretele tuturor domnilor şi ale tuturor autorilor despre
care învăţătorii predau în şcoli. El mai cerea tablouri cu scene istorice,
animale şi plante, precum şi aparate legate de predarea fizicii, care să
explice fenomenele cele mai importante.
Absenţa unor materiale absolut necesare în
şcoli a ascuţit minţile unor cadre didactice din Botoşani, care au devenit ei
înşişi creatori. G.T. Buzoianu a întocmit hărţile Europa fizică şi politică,
învăţătorii V.C. Nădejde şi Puiu Popovici au elaborat harta murală a judeţului
Botoşani, iar colegul lor, I. Cernat, din judeţul Dorohoi, a editat hărţile
celor două judeţe, necesare la predarea geografiei la clasele a II-a şi a IV-a.
Institutorul C. Gallin de la Şcoala „Marchian” a inventat în 1880 un numărător,
care a atras atenţia revizorului şcolar Scipione Bădescu. Realizând importanţa
invenţiei, revizorul l-a recomandat tuturor şcolilor din judeţele Botoşani şi
Dorohoi.
