 |
| Foto: energetictgjiu.ro |
În clipa în care cineva se va decide să scrie o carte de istorie a judeţului nostru, va găsi o sursă densă de informaţii în anuarele „Hierasus”, editate de Muzeul Judeţean, dominate de articole despre arheologie şi istorie. În Volumul din 1979, Fănică Ursu scormoneşte în trecut şi în documente de epocă, încercând să stabilească rolul botoşănenilor în timpul pregătirii şi alegerii de deputaţi pentru Adunările Ad – hoc din 1857. În debutul articolului, autorul citează din lucrarea „Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române”, apărute la Bucureşti, la Editura Politică, în 1979: „masele populare din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi au adus o preţioasă contribuţie la alegerea deputaţilor unionişti în Adunarea Ad – hoc de la Iaşi, care, împreună cu cea de la Bucureşti, au fost, prin componenţa lor, cele mai democratice adunări reprezentative din Europa acelor vremuri. De altfel, în nici o altă ţară cu regim democratic burghez, parlamentul nu reprezenta toate clasele societăţii, aşa cum reprezentau adunările româneşti din 1857”.
Adeziuni pentru Unire
În primăvara anului 1856, după semnarea Tratatului de la Paris, lupta unionistă a luat avânt. După ce s-a constituit Comitetul Central al Unirii de la Iaşi, în toate ţinuturile Moldovei s-au înfiinţat comitete similare, ce au organizat adunări la care participau un mare număr de „orăşeni, răzeşi şi ţărani” (Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României, Ghenadie Petrescu, D. A. Sturdza şi D. C. Sturdza). La finalul întrunirilor se redactau acte de adeziune la lupta pentru Unire, ceea ce atesta rolul pragmatic al participanţilor. Spre exemplificare, în actul de adeziune al Comitetului unionist din Dorohoi, adoptat în adunarea din 10/22 iunie 1856 şi semnat în numele tuturor categoriilor sociale, se menţiona: „Una din cele dintâi dorinţe a ţinutaşilor din Districtul Dorohoiului, de la proprietari, treptaşi şi până la cel de pe urmă locuitor român este Unirea Principatelor”(Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României). Acelaşi ataşament faţă de cauza Unirii l-au exprimat, în actul de adeziune din 22 iunie/4 iulie 1856 şi locuitorii ţinutului Botoşani. În acea vreme, Gheorghe Holban scria din Botoşani Comitetului Unirii din Iaşi, la 30 iunie/12 iulie 1856, că „persoane de toate clasele vieţuitoare în acest ţinut să rostesc pentru unirea Principatelor şi această dorinţă unanimă” este exprimată de oameni „neadunaţi de nimene, căci şi acum persoane de pe la ţară vin nechemate spre a să subscri la acest act” (Documente privind Unirea Principatelor. Corespondenţă politică, 1854 – 1859, Editura Academiei R.P.R. 1963).
Demersuri antiunioniste
Odată cu încetarea domniei lui Gr. Alexandru Ghica şi numirea în funcţia de caimacan a lui Teodor Balş, regimul nou instalat trece la interzicerea manifestărilor unioniste. Printre primele măsuri luate figurează trimiterea de agenţi ai căimăcăniei pentru a face propagandă antiunionistă şi, mai ales, a strânge semnături în favoarea menţinerii separaţiei Principatelor. În luna august 1856, „Steaua Dunării”, citată de Fănică Ursu în „Hierasus”, scria că „în Ţara de Sus au fost trimişi doi postelnici, respectiv Manolache Drăghici şi Mihai Gherghel, pentru a strânge iscălituri împotriva Unirii şi că, la 9 august, unul a pornit prin Ţinutul Dorohoi, iar celălalt prin Ţinutul Botoşani”. Culegerea de semnături contra Unirii s-a făcut, în unele cazuri, chiar de organele oficiale. „Astfel, în Ţinutul Botoşani, ispravnicul Tudorache Vasiliu, întovărăşit de preşedintele municipalităţii, Brănişteanu, a mers din casă în casă cu asemenea petiţie... Văzând că acţiunea emisarilor mergea greu, caimacanul T. Balş ordonă administraţiei să depună mai mult zel. Încep acum a cutreiera satele ispravnicii care, întovărăşiţi de jandarmi în uniformă, îndemnau pe ţărani să semneze foi în alb, spunându-le că este vorba de o reclamaţie pentru corvezi sau o cerere către cârmuire. În cazul în care sătenii refuzau să semneze, erau ameninţaţi cu proces. (V. Place către Waleswski, Acte şi Documente, 1856 – 1857).
Prigonirea tribunilor unionişti
Aşa cum se întâmplă şi atunci când vine vorba de „fructul oprit”, cu cât erau mai multe oprelişti, cu atât se amplifica propaganda unionistă, îndeosebi la sate. Surprinşi de spiritul de luptă al ţărănimii, subcârmuitorii din Moldova au primit ordine să stăvilească, prin măsuri drastice, entuziasmul popular. Astfel, în Ordinul nr. 14.440 al Ministerului de Interne către postelnicul Mihalache Gerghel, se menţiona: „Luându-se veste că într-un loc s-au arătat rău voitori deghizaţi în costiumuri spre a tulbura liniştea pacinicilor locuitori prin feliuri de cuvinte zădărâtoare, pentru a nu se întinde un rău ca acesta... departamentul... vă pofteşte ca mergând în ţinuturile Botoşani şi Dorohoi să te înţelegi cu d. ispravnici şi tălmăcindu-le gingăşia lucrului să le împărtăşeşti lămuririle cuvenite pentru chipurile prin care să poată a-şi apăra ţinuturile de asăminea molevnă şi prin care să se prindă şi să se dei pe mâna cârmuirei pe asăminea răi dacă s-ar întâmpla să poată răsbate” (Documente privind Unirea Principatelor, 1961). În urma trimiterii de emisari cu astfel de misii, au fost arestaţi cei care intrau în oraş „în strae naţionale ţărăneşti”, acest lucru fiind considerat act de agitaţie unionistă.
Adoptarea firmanului electoral, un pas înainte
Ulterior statuării firmanului electoral pentru convocarea Adunărilor Ad – hoc la începutul anului 1857, la Iaşi s-a întrunit Comitetul electoral al Unirii, care a adoptat programul unioniştilor din Moldova, ce recomanda înfiinţarea de comitete electorale locale în toate ţinuturile. În pofida represiunilor puse la cale de noul caimacan, N. Vogoride şi a atitudinii ministrului de Interne, Constantin Catargiu, ce declara că „va pulveriza, pur şi simplu, Partida Unirii”, în Moldova s-a deschis campania electorală şi s-au organizat comitetele unioniste. Astfel, la 20 martie/1 aprilie 1857, Comitetul Unirii din Botoşani comunică Comitetului Central al Unirii din Iaşi că „populaţia ţinutului Botoşani se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor şi pentru reorganizarea lor pe baza principiilor adoptate” (Fănică Ursu, Hierasus 1979). Deşi piedici existau, pe mai departe, ţărănimea rămânea ataşată cauzei Unirii, aşa cum reiese dintr-o scrisoare din Botoşani, datată 20 iunie 1857, în care se arăta că: „Unirea Principatelor se va striga de la ţăranul plugar şi din treaptă în treaptă glasul Unirii din toate inimile patriotice va răsuna în toate unghiurile ţării” (Hierasus, 1979).
Tentative de fraudare
Conform „Documentelor privind Unirea Principatelor”, citate în publicaţia Muzeului Judeţean, „caimacanul Nicolae Vegoride trece la efectuarea alegerilor, după listele măsluite de la un capăt la altul... Numai că dârzenia şi curajul ţărănimii nu intraseră în calculul căimăcăniei. Fiind chemată pentru prima dată pe cale legală la viaţa politică, era hotărâtă să folosească din plin această ocazie şi să nu se lase intimidată şi înşelată de autorităţi. De aceea, în epocă au avut un puternic ecou protestele energice ale ţărănimii împotriva falsului electoral... Comitetul Unirii din Botoşani informa Comitetul central al Unirii din Iaşi, la 29 iulie/10 august 1857, că „alegerea locuitorilor săteni din judeţul Botoşani s-a făcut prin cele mai urâcioase ademeniri şi chiar făţişe silnicii”. Cu toate acestea, ţărănimea botoşăneană, ca de altfel din întreaga ţară, a executat consemnul abţinerii de la vot. Opoziţia categorică a satelor... a fost unul dintre factorii care au determinat marile puteri, favorabile Unirii, să impuie Turciei anularea alegerilor. Acest lucru constituie o izbândă directă a mişcării unioniste, dovadă fiind noile alegeri în care unioniştii au obţinut o majoritate covârşitoare. Alegerea cu majoritate a deputaţilor unionişti, între care şi repezentanţii judeţelor Botoşani şi Dorohoi este semnificativă... În istoria modernă a României...adunările ad – hoc pot fi considerate singurele parlamente democratice şi reprezentative, deoarece numai ele au numărat în rândul deputaţilor exponenţi ai tuturor claselor sociale şi, în primul rând, al ţărănimii, clasa cea mai numeroasă a ţării. (Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române, 1979).
Ce a urmat, doi ani mai târziu, e deja istorie.
