 |
| Fotografie din colecţia profesorului Ilarion Mandachi |
Ca formă de activitate, meseriile au apărut încă din antichitate. La trecerea de la orânduirea sclavagistă la cea feudală, contextul socio – economic a dus la decăderea lor, până aproape de desfiinţare. Încet – încet, de-a lungul Evului Mediu, lucrurile au reintrat într-un făgaş normal, ceea ce a dus la naşterea unor centre meşteşugăreşti şi comerciale. Numai că au mai trebuit să treacă secole până la revoluţionarea meseriei patriarhale, ce se petrece la începutul apariţiei capitalismului.
Şi la Dorohoi, oraş moldav din nordul ţării, meseriaşii şi-au croit drumul printre sinuozităţile vremii, pentru a-şi câştiga, de bine de rău, traiul lor şi al familiilor. Mihai Cojocaru, în lucrarea „Dezvoltarea meseriilor în oraşul Dorohoi între 1878 – 1900”, publicată în volumul „Din trecutul judeţului Botoşani” (editat de Muzeul judeţean Botoşani) descrie starea de fapt de la Dorohoi, spre fine de secol XIX: „Trecerea de la meseria propriu – zisă la cooperaţia capitalistă simplă şi manufactură în oraşul Dorohoi, este rezultatul unei dezvoltări obiective:
a) numărul meseriilor şi al meseriaşilor a crescut foarte mult la sfârşitul secolului al XIX-lea;
b) apariţia calfelor şi ucenicilor, deci a lucrătorilor salariaţi, în marea lor majoritate necalificaţi, confirmă, incontestabil şi în număr tot mai mare, existenţa atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă şi de manufactură (ultima în proporţie mult mai mică, desigur);
c) lucrătorul salariat îndeplineşte un rol din ce în ce mai mare în activitatea economică, în măsura în care numărul membrilor familiei meseriaşului scade.
Apariţia cooperaţiei capitaliste simple şi a manufacturii duce la înlăturarea unui mare număr de mici meseriaşi producători de mărfuri”.
Lupta pentru existenţă a meseriaşilor
Sfârşitul de secol XIX este de-a dreptul derutant pentru micul producător de mărfuri de la Dorohoi. Industria casnică şi meseria la comandă aveau o activitate mai degrabă sporadică, o soluţie de redresare existenţială rămânând agricultura. O cotitură se înregistrează în momentul în care se trece la producţia pentru piaţă, când acelaşi mic producător se vede pus în situaţia de a-şi apăra poziţia cucerită printre ceilalţi meseriaşi. Mihai Cojocaru descrie, cu acurateţe, starea conflictuală apărută în acea perioadă: „În Dorohoi, conflictele dintre meseriaşi, dintre aceştia şi patroni, dintre patroni şi meseriaşi pe de o parte şi negustori pe de alta nu capătă forme violente. Mai curând, meseriaşii luptă cu oficialităţile, uitând uneori că această luptă este şi împortiva propriului lor interes. Documentele scot în evidenţă pâra unor meseriaşi împotriva altora, vădind tendinţa de însuşire a meseriei celui pârât. Când primăria urbei Dorohoi va lua măsuri împotriva celor care nu respectau condiţiile de igienă la tăierea şi vânzarea cărnii de vită, de mascuri, de miel etc, proprietarii de căsăpii şi lucrătorii abatorului din oraş vor fi nemulţumiţi. Ei nu înţelegeau valoarea măsurilor luate de primărie contra molimelor dese din acea perioadă, înaintând petiţii cu plângeri către primărie, prefectură, minister. Una din plângeri suna astfel: „De când ne-am născut, profesiunea noastră este tăietori de mascuri şi vânzători de carne; n-am fost niciodată constrânşi ca mascurii ce tăiem să (îi) punem sub revizuirea medicului. Regula se aplică numai tăietorilor români; evreii beneficiau de un ritual special, în care autorităţile nu se amestecau. Îndârjirea casapilor români va fi, din această cauză, sporită. La constrângerea lor de către autorităţi, tăietorii români vor răspunde prin diverse modalităţi de sustragere. Încercând să pună capăt sustragerilor de la ordine, primăria a votat un regulament, care a fost popularizat în rândul meseriaşilor”.
Secolul XX a debutat „cu stângul”
La vreme de 1900, situaţia meseriaşilor se înrăutăţeşte sensibil, ajungând inclusiv subiect de presă. În articolul intitulat „Cestiunea meseriilor” se menţiona, printre altele: „La noi meseriaşii, cea mai mare parte, nu au atelierele lor şi nici calfe şi ucenici la învăţătură. La noi dacă se găsesc câţiva care au câte un atelier şi cel mult o calfă sau două şi un ucenic... iar în ce priveşte lucrătorii aceştia... sunt nepregătiţi... Ca să scoată calfe sau ucenici, aceasta se întâmplă rar şi mai mult la câteva ateliere de fierărie şi câteodată la cele de ciubotărie; iar celelalte meşteşuguri la noi se execută personal de însuşi stăpânul, care e şi calfă şi ucenic. Aceasta se datoreşte mulţimei de meşteşugari, pe de-o parte, lipsei cererii de lucru, pe de altă parte şi inferioarei lor educaţiuni profesionale (Dorohoiul, aparţinând de Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani).
Câştiguri pe sponci şi muncă „de zi cu noapte”
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani apărut pe 6 iunie 1990 vorbea despre imposibilitatea de câştig, ce a dus la scăderea veniturilor personale ale meseriaşilor mici producători de mărfuri, la accentuarea exploatării forţei de muncă. „Mulţi meseriaşi vor dispărea, angajându-se la acei patroni cu meserii mai bine închegate, cu posibilităţi mai mari de dezvoltare şi acumulare de capital. Schimbarea poziţiei economice şi sociale a foştilor mici producători de mărfuri, a calfelor şi ucenicilor, a altor lucrători dorohoieni, îi va aduce pe aceştia în situaţia de a depune în favoarea meşterilor patroni „o muncă grea şi încordată”, de 14 – 16 ore pe zi cu noapte”. Acelaşi Buletin reliefează şi situaţia grea a absolvenţilor celor două şcoli profesionale de meseriaşi: una de croitorie şi alta de ciubotărie: „Nedeprinşi cu nevoia şi mizeria, le-a venit greu să muncească în calitate de calfe în atelierele meşterilor – patroni, spre deosebire de lucrători, calfe, cu alte cuvinte, pregătiţi în particular, care înţeleg altfel meseria, sunt obişnuiţi cu toate nevoile”.
În perioada 1878 – 1900, câştigul unui lucrător – salariat abia putea acoperi nevoile unei familii sărace, date din documentele studiate de Mihai Cojocaru la Arhivele Statului Botoşani fiind edificatoare în acest sens: „Astfel, în perioada dată, câştigul unui lucrător – salariat a variat între 1 – 3 lei. Accidental, în lunile iulie, august, septembrie 1892, câştigul lucrătorului – zidar a ajuns până la 7 lei. Câştigul lemnarului este, de asemenea, nesatisfăcător faţă de majoritatea celorlalţi meseriaşi. Nu avem date asupra câştigului ucenicilor care, desigur, era mult mai mic” (Buletinul Camerei de Comerţ şi industrie Botoşani, 6 iunie 1900).
Evreii, mai bine organizaţi
Articolul publicat în volumul „Din trecutul judeţului Botoşani” mai atrage atenţia asupra agravării situaţiei micilor meşteşugari, ca urmare a scumpirii costului vieţii, ceea ce-i face să caute soluţii care să-i ajute să supravieţuiască. Urmând exemplul meseriaşilor din alte oraşe ale ţării, au încercat să se organizeze într-o societate proprie, bazată pe într- ajutorare. „Societatea care apare în 1898, sub numele „Baron M. D. Hirsch”, aparţine lucrătorilor evrei, care formau marea majoritate a meseriaşilor dorohoieni. Articolul 1) arăta că era vorba de o „societate de ajutor reciproc, la caz de boală, infirmitate sau deces”. Intrau în ea „toţi meseriaşii israeliţi, fără deosebire de branşă şi care îşi au domiciliul stabil în oraşul Dorohoi”. Scopul ei era de „a strânge legăturile de înfrăţire”, de „a procura mijloace de vindecare” membrilor sau familiilor acestora „fără deosebire de naţionalitate sau religiune”. Mijloacele societăţii proveneau din cotizaţii, din donaţii şi din diverse alte taxe puse asupra membrilor. Nu cunoaştem însă durata ei şi nici efectul produs asupra meseriaşilor dorohoeni” (Mihai Cojocaru, „Dezvoltarea meseriilor în oraşul Dorohoi între 1878 – 1900”).
