Foto: www.evz.ro |
Străinii notează cu predilecţie ceea ce văd mai uşor, partea vizibilă şi mai spectaculară a societăţii, aristocraţia. Abia apoi apar, scrie Constanţa Pirotici într-un studiu publicat pe site-ul Universităţii Bucureşti, alte categorii sociale, numite generic “orăşenime”. Spre exemplu, expresia ,,femeile din popor” nu denumeşte ţărăncile, cum am fi tentaţi să credem, ci orăşencele neboieroaice. Comparativ, ţărănimea apare cel mai rar, dar cel puţin într-un mod mai distinct, având avantajul de a fi mai mereu numită ca atare.
Un francez cu spirit de observaţie
I. L. Carra este un autor francez care ne oferă o imagine a femeilor din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea: “Femeile moldovene şi române sunt în general destul de frumoase. Ele au pelea albă, însă pieliţa cam palidă. Printre ele se găsesc prea puţine blonde, dar o mare mulţime de brunete deschise, cu ochiul negru şi strălucios. Sexul frumos al acestor părţi are prea multă plăcere la amor.” Vorbind despre îmbrăcăminte, francezul remarcă că e la modă o rochie lungă care se lipeşte de trup “astfel încât această frumoasă parte să apară ochiului curios al privitorului în toate rotunzimile sale. Deasupra rochiei poartă o scurteică”. Mai observă că ,,femeile şi fetele fac deosebite împletituri din părul lor, pe care câte odată le lasă să atârne, sau pe care le leagă într-o basma împrejurul capului în forma unei căsci; ele adaugă la această găteală fulii de diamant sau alte pietre. Ţărăncile se mulţumesc a-şi împleti părul împrejurul capului”.
Cât priveşte condiţia lor în societate, I. L. Carra vede femeile ca pe nişte “roabe ale părinţilor, ale bărbaţilor lor şi ale amanţilor lor. Femeile moldovene şi române nu cunosc alte legi, alte voinţi mai mari decât ale bărbaţilor. Deşi slobode, ele nu ies decât rareori şi niciodată singure; trândăvia şi neştiinţa adâncă în care trăiesc sunt într-adevăr pricinile credinţei şi supunerii lor. Bărbatul vorbeşte şi femeia, tremurând, vine de-i sărută mâna şi-i cere iertăciune”. Carra mai pomeneşte şi de incultura femeilor, scriind că “nu crez că vreo femeie, chiar şi principesele domnitoare să ştie a citi şi a scrie astăzi în Moldova şi România; grecii pretind că femeile nu trebuie să ştie nimic decât ceea ce bărbaţii vor să le înveţe”.
Superioare bărbaţilor
Cu ocazia unei vizite în Transilvania, consemnate în “Les femmes en Orient”, Dora d’Istria face numeroase aprecieri cu privire la situaţia femeii române din zonă: “Superioare bărbaţilor prin hărnicia şi veselia lor, ele sunt regine în căminul domestic, în acest Orient unde chiar creştinii sunt dispuşi a considera soţia lor ca pe o servitoare. Nimic din poziţiunea lor nu este de fire a le umili. Serviciile ce fac le atrag respectul. De multe ori am văzut pe occidentali privind mariajul ca un târg foarte împovărător. Ţăranii români nu sunt de părerea aceasta. Ei se însoară de îndată ce pot, siguri fiind a găsi ajutorul ce Eternul în bunătatea sa a voit să dea omului. De câte ori nu m-a prins mirarea de ardoarea neobosită a româncelor, pe care le vedeam semănând, torcând, ţesând, brodând şi încălecând cu semeţia unor adevărate amazoane!… Lucrează cu ardoare la modestul lor trusou… În Transilvania, fetele îşi împletesc părul într-o coadă groasă, care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene de păun şi câteodată pe frunte o diademă, pe care strălucesc mărgele şi hurmuzuri. Marama cu care se împodobesc femeile măritate e în formă de turban, prin localităţile de miazăzi a provinciei şi aiurea are forma unui văl. Nimic nu prinde aşa de bine ca frumoasele lor cămăşi ţesute şi catrinţa, împodobită cu vărgi viu colorate. Româncele din multe sate poartă opinci în loc de ciubote roşii sau galbene”.
Trecerea la costumul, dar şi la moravurile europene
Însemnări interesante, dar nu lipsite de maliţie, a lăsat Andrault, conte de Langeron: “La 1806 găsirăm multe cucoane îmbrăcate în costum oriental, casele lor fără mobilă şi soţii foarte geloşi. Dar revoluţia întâmplată întâiu la Iaşi, pe urmă la Bucureşti şi în provincii fu atât de rapidă cât de deplină. După un an, toate cucoanele moldovence şi muntence adoptă costumul european. Din toate părţile, în amândouă capitalele, negustori de mode, cusătorese, croitori şi prăvăliile din Viena şi din Paris scăpară de toate vechiturile care apăreau ca noutăţi la Iaşi unde erau plătite foarte scump. În curând, în toate casele se iviră mobile puţin demodate, aduse cu mare cheltuială de la Viena. Trăsurile, de o modă foarte veche, fură înlocuite prin caleşce şi trăsuri elegante, casele se umplură cu diferite mutre străine, cu bucătari francezi, şi în saloane şi buduaruri nu se mai vorbi decât franţuzeşte. Cucoanele moldovence, care aflând că în ţările civilizate o femeie cu maniere alese trebue să aibă un amant, ele luară doi amanţi, ca să fie mai la modă”.
Într-o notă din 1827 Andrault este frapat de europenizarea societăţii şi observă “iuţile schimbări care s’au operat în îmbrăcămintea şi în manierele acestor cucoane şi chiar în educaţia lor. Le-a trebuit puţin timp, şi-au dat puţină osteneală pentru a se supune unei civilizaţiuni dorită de amorul lor propriu şi chemată de spiritul lor natural şi de graţiile lor întunecate şi ascunse sub tristele şi greoaiele îmbrăcăminţi asiatice. Numai la farduri nu au vrut să renunţe niciodată. Obrazul lor este boit cu toate culorile.” Dacă majoritatea însemnărilor sunt despre societatea înaltă, Langeron scrie fugitiv şi despre femeile din popor: “o fustă scurtă, o cămaşă şi o scurteică largă, alcătuiesc îmbrăcămintea femeilor din popor, în general mai plăcute prin statura lor decât prin figură. Marama albă deosebeşte femeile măritate de fetele mari. Şi unele şi altele au părul negru şi lucios ca acel al Caraibilor. Ele îl împletesc. O femee blondă este o raritate printre ele”.
Un elveţian galant
Din debutul secolului XIX datează şi însemnările elveţianului François Recordon, ce
are cuvinte frumoase faţă de ţărănci. Pe lângă vestimentaţie - pe cap tulpan, la gât salbă de bănuţi - care le evidenţiază, zice el, “gingăşia trăsăturilor”, ceea ce le caracterizează mai cu seamă este “iubirea faţă de soţii lor”, “duioasele îngrijiri date din belşug copiilor”, “hărnicia şi destoinicia pe care o desfăşoară în gospodăria lor”. Toate acestea, spune elveţianul, le face să se distingă mai mult “decât prin găteală şi aparenţă”. Orăşencele sunt şi ele frumoase (“nostime”) şi dovedesc aceeaşi cochetărie vestimentară ce pare a fi o trăsătură generală şi mereu observată a femeilor române de orice fel. Poartă rochii albe, îşi împodobesc părul foarte elegant cu flori şi cu un soi de batistă colorată de mare efect. Sunt şi ele destul de deosebite între ele prin avere, iar cele care-şi pot permite afişează cu mare plăcere bijuterii.
Moravuri orientale şi lipsă de respect
În timpul domniei lui Al. I. Cuza, este interesant studiul unui militar francez, G. Le Cler. El îşi explica moravurile româneşti prin persistenţa orientalismului care s-ar fi întimpărit definitiv în legile, obiceiurile, moravurile noastre. Infidelităţile conjugale, abuzul divorţului, numărul mare de legături nelegitime, se explică prin aceea că perpetuează “obiceiurile haremului”, într-un context civilizatoric nou (doar la oraşe!).
De reţinut e şi observaţia din finalul însemnărilor sale: “Punctul cel mai izbitor, apreciază Le Cler, este lipsa de respect pentru femeie. Aice nimeni nu se închină în faţa demnităţii soţiei, nici în faţa autorităţii mamei, nevinovăţia fetelor nu este cruţată. Situaţiunea de inferioritate a femeiei este încă consecinţa secolelor de barbarie, abuzul divorţului perpetuează această regretabilă umilire. Femeia nu este respectată, nu este stimată, ea este băgată în seamă dacă-i bogată, căutată cât este frumoasă şi tânără”.